Scriitori şi cercetători români despre Râmnic (II)

În ziarul nostru, din 20 mai 2013, în articolul „Clasici români şi străini călători prin Râmnicul Vâlcii” vă făceam cunoştinţă cu impresiile lor despre Râmnic. 

În numărul de azi, vom continua să vă oferim şi alte impresii despre Râmnic, lăsate de alţi iluştri călători: Anton Pann (1794-1854) „Fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” – încă din 1826, autorul este întâlnit la Râmnic, ca dascăl de „muzichie”, la şcoala înfiinţată şi întreţinută de Episcopie. Tot atunci, era şi cântăreţ la biserica Buna Vestire. Îl vom regăsi pe străzile râmnicene la 1848, iar despre activitatea lui creatoare dintre zidurile cetăţii noastre putem spune că a fost una destul de bogată: culege cântece populare, versuri pe care, apoi, le va pune pe note şi le va cânta în rândurile corului bărbătesc. Meleagurile acestea trebuie să-l fi încântat până la inspiraţia poeziilor sale. „La Râmnic” este o dedicaţie specială oraşului, de unde se simte ataşamentul şi chiar apartenenţa la spiritul râmnicean. A inclus această scriere în ciclul „Poezii deosebite”…

Activitatea sa a devenit uşor şi foarte larg apreciată de râmniceni. La 10 decembrie 1967, în casa în care a locuit la Vâlcea, s-a decis amenajarea muzeului memorial Anton Pann.

„De să răcoresc în case,

Alţi ies la Olt, să plimbă,

Vântu-i bate, doru-i schimbă.

Unii la Inăteşti afară,

Îşi potolesc a lor pară.

Şi de văd că nu le trece,

Beau şi câte-o apă rece.

Alţii pă la Cetăţuie

Merg focul ca să-şi răpuie

Şi de-acolo să pogoară

Cu durere mai uşoară.

Alţii în Capelă suie,

Sicreturile să-şi spuie

Precum să obişnuieşte

Fel de fel să rocoreşte” (La Râmnic)  

Aurel Sacerdoţeanu (1904-2004), extrase din „Originea şi condiţiile social economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu Vâlcea”: „un drum roman trece prin Râmnic…” „La 4 septembrie 1389, Mircea cel Bătrân a dat o scrisoarea „în oraşul domniei mele, numit Râmnic…”

„Aşezat într-o poziţie pitorească, la intersecţia multor căi de circulaţie şi aproape de un vechi centru de exploatare a sării, Ocnele Mari, şi de culegere a aurului din nisipul Oltului, Râmnicul a cunoscut o viaţă agitată din punct de vedere politic şi economic”.

„Numele oraşului Râmnic  acum mai este însoţit de un determinativ: Vâlcea. Cuvântul acesta apare încă de la 8 ianuarie 1392, când mănăstirea Cozia capătă de la domn albinăritul „din judeţul Vâlcea”.

„Vechiul Râmnic din deal ocupa platforma care prelungeşte Dealul Capelei. Mai întâi, aici se încrucişează drumurile N-S şi E-V: strada Traian şi concurenta ei Calea Călăraşilor şi a Dorobanţilor, care ramificându-se, ajunge la Olt”.

„Alături de acest Râmnic, s-a dezvoltat de timpuriu şi oraşul din vale, care de fapt s-a născut din satul Uliţa. Apoi, s-a întins în mod natural peste Licura şi peste Inăteşti.”

„Hinăteşti (Inoteşti) apare la 20 mai 1388, când se vorbeşte de 

„curtea la locul Hinăteştilor…”

 „Uliţa e un sat, pe care nu-l mai ştie nimeni în Râmnic, dar a fost uliţa bisericii Sfântul Gheorghe şi este şi el foarte vechi. La 8 ianuarie 1392, Mircea cel Bătrân dăruia Coziei uliţa la Râmnic pe Olt…”

„Licura apare ceva mai târziu, ca fiind în hotarul oraşului, nu ştim precis unde, probabil însă peste râu de uliţa…”

„Râmnicul, oraş domnesc, avem certitudinea că, pe la 1500, el exista. Dovada certă o constituie apariţia sfatului orăşenesc cu judeţ şi pârgari, sfat care foloseşte un sigiliu propriu”

Mihai Tican Rumano (1893-1967) „Hoinărind prin ţară”: „Dealurile de o parte şi de alta ca şi casele aşezate în valea îngustă îmi dădeau impresia unui oraş italian de la poalele Alpilor. Înţelesei mai bine ca oricând de ce Râmnicul Vâlcea se leagă nume atât de ilustre din istoria noastră politică, religioasă şi culturală.”

Ion Conea „Cercetări geografice în istoria românilor – 1938”: „Un alt nume, sub care erau cunoscute în trecutul nostru aceste heleştae, era acela de Râmnic sau Râbnic, derivat din slavonul Riba, peşte şi având tocmai  semnificaţia aceasta: iaz de peşte. Iar termenul, ca o mărturie de practică pe vremuri a fenomenului, ca să spunem astfel, în partea dinspre munte a ţării noastre, a rămas în numele unuia din oraşele noastre de munte: Râmnicul Vâlcii”

„Iată cum e prezentat cuvântul Riba de dicţionarul Tiktin (III, pag 1324, Râmnic, SU PL CE, MOLD. TEICH M, WEIHER, un Râmnic mare, zidit cu piatră prin prejur) III 169. Noaptea cucerise pădurea, Râmnicul veghea ca o oglindă lucie.

SAD. P 55 E.T. KSL RYBNIKU „Piscarius”, Ribnik, serb. Nslov, Ribnyaku „Fischteich”, von Ryba „Fisch”

Petre Drăgoescu „Râmnicul Vâlcii – 1944”: „Ca vechime, puţine oraşe din Ţara Românească îi pot ţine tovărăşie. Undeva, prin apropiere, se găsea Buridava, aşezare geto-dacică a tribului Buridvensilor, trib din care însuşi Burebista, vestitul rege al dacilor, îşi trăgea spiţa neamului. O colină din împrejurimi se chiamă Troian şi tradiţia locală crede că împăratul Traian se va fi oprit aici ca să supravegheze trecerea oştilor imperiale.

Pe Dealul Capela, vor fi stat sanctuarele coloniştilor romani, întrucât de la unii dintre aceştia a rămas până azi o nămeţenie de piatră de formă curioasă pe care localnicii o numesc Boul de Piatră, ştearsă asemuire a unui animal sfânt.

Tot pe aici, trecea şi şoseaua romană ale cărei lespezi de piatră Lancelot, un francez călător în anul 1860, prin aceste locuri, le putea urmări lângă Călimăneşti…”

„Câmpul Râmnicului se împărţea în Câmpul de Sus la Nord Vest şi cele de Jos la Sud-Est, cuprindea locuri de arătură şi delniţe domneşti. Începând de sub zidurile primăriei actuale, erau mlaştine sau izlazuri de vite.

De-a lungul apei Olăneştilor, se aflau mori sau vaduri de mori.

Între Iazul Morilor de azi şi Râul Olăneşti, era albia largă a râului, plină de prundiş şi răchiţi.

Oraşul era adunat în jurul bisericilor Buna Vestire şi Cuvioasa Paraschiva, ctitorie a lui Pătraşcu cel Bun.

Casele erau de piatră, cu pivniţe de piatră, cu şiţă şi înzestrate cu pridvoare cu stâlpi. Cele boiereşti, aşezate în curţi mari, ca de pildă, casele Papistaşoaicelor, aveau stâlpi subţiri, dăltuiţi şi uşori, cu podoabă de lemn săpat în chip de frânghie aşa cum se vede şi astăzi casa zisă a lui  Anton Pann, păstrată ca monument istoric.

Casele nu se înşirau la rând, întrucât în documente se pomeneşte şi de multe sălişti…”

„În zorii veacului al XVIII-lea”, descinde ca episcop firea fără astâmpăr a lui Antim Ivireanul, aducând teascuri pentru o nouă tipografie…”

N. Ionescu „Ţara românilor” (1945-1946): „Dincolo de Topolog, pe malul Oltului, întâlnim oraşul Râmnicul Vâlcii, frumuşel, dar cam lăsat în plata Domnului. Din punct de vedere edilitar, se cam aseamănă cu Câmpulung, aceleaşi flori frumoase, în faţa caselor, care aici nu mai păstrează stilul cerdac.

Totuşi, are începuturi de dezvoltare industrială, face comerţ destul de activ şi mai ales este scaunul unei vechi episcopii, aceia a Râmnicului. Locuitorii nu depăşesc numărul de 12.000”

Arta populară din Vâlcea, monografie album: „Într-un hrisov din 1389, Mircea cel Bătrân precizează că Râmnicul este oraş domnesc, fiind deci unul din cele mai vechi oraşe domneşti din Ţara Românească. Pe aceste locuri unde se aflau centrele formaţiunilor politice româneşti de atunci. Aşezările aveau o populaţie densă precum şi pământurile necesare practicării agriculturii şi creşterii animalelor.

În trecut, meşteşugarii râmniceni participau şi la târgurile din afara judeţului, atât în zona submontană, cât şi în zona de câmpie a Olteniei şi în cea de Sud-Vest a Munteniei.

Târgurile ca şi drumurile în ţară ale meşteşugarilor au contribuit la consolidarea şi menţinerea unei unităţi culturale, pe planul creaţiei populare”.

 Mihail TITI GHERGHINA