Poetul, sădind pe tălpile cerului aripi de cântec
Apărută în colecția „Biblioteca Vâlcea” (Editura Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea, 2014) , sub îngrijirea scriitorului Ioan Barbu şi în coordonarea directorului Bibliotecii judeţene, conf. univ. dr. Remus Grigorescu, cartea poetului Felix Sima, Icoane şi versuri pe fibră de lemn, se înscrie în rândul numeroaselor valori culturale ale literaturii române. Şi sufletu-mi să se deschidă-/ Cum ai deschide-o cărămidă… Cu aceste mirabile cuvinte porneşte la drum talentatul Felix Sima, un drum presărat cu versuri memorabile, de o frumuseţe inexprimabilă, însoţite de icoane superb meşteşugite de însuşi făuritorul perlelor-metaforă, viu colorate de o pleiadă de artişti plastici, prieteni sau cunoscuţi de-ai poetului (enumeraţi în prefaţa cărţii), care adaugă valoare versurilor, indiscutabile din punct de vedere literar. Tematica icoanelor care ilustrează cartea este diversă, predominând chipul Fecioarei Maria cu Fiul Iisus Hristos, îngeri, dar şi chipuri de sfinţi: Antim Ivireanul, Constantin şi Elena, Sf. Gheorghe ş.a. Tematica acestora este în strictă consonanţă cu versurile poetului, în conţinutul cărora este prezentă îndumnezeirea cu toate fibrele ei astrale: Ceară curată-/ Mână de Tată./ Icoană în ramă-/ Mână de Mamă.// Între Ceruri şi Pământ:/ Porumbelul-Duhul Sfânt,/ Am uitat să cred în ploaie,/ Sfânt Ilie…Nicolae…/ Sfinţii mei trecuţi prin rouă…/ Parcă ninge…parcă plouă…/ Parcă nu am fi mai mulţi/ Drepţi, romantici şi descuţi…// Chiar de-i pici cu seu şi ceară,/ Sfinţii vin iară şi iară…// sau Fă, Doamne, curcubeie şi mari bucurii/ Atuncea când, pe fruntea noastră, scrii!// Fă, Doamne, curcubeie şi mari bucurii/ Atuncea când, cu viaţa noastră, scrii!// Fă, Doamne, curcubeie şi mari bucurii/ Atuncea când, cu mâna noastră, scrii!//
Poetul Felix Sima îşi atinge corzile sufletului aflat sub şaua timpului şi din rezonanţa lui rezultă lacrimi născute din umbrele vieţii: Plânge un copil afară./ O fi mama lui amară?/ Dar nu-i mama lui amară…/ Plânge un copil în ţară…/ O fi pâinea ei amară?// Plânge un copil în râu…/ E copil sau este grâu?/ E Ion sau e Ioană?/ E copil sau e icoană?// El nemureşte cuvintele în construcţii poetice ce poartă în ele os de lumină şi muguri de iubire: Astăzi, mai încearcă-ne:/ Pe pereţi ne arătai/ Ochiul între cearcăne,/ Fetele crescând pe cai…// Trandafir cu lemnul trist,/ Pe un prag de ieri, de azi,/ Poartă-mi vorba că exist/ La oameni subţiri şi brazi…// Deşi poetul afirmă că Nu îmi găsesc cuvântul,/ Cuvântul e mormânt!, cuvintele pentru el sunt bucurii ascunse cu care jonglează în fel şi chip, aruncând pe scena poetică bijuterii muzicale din care un folkist talentat poate realiza capodopere: Azi vreau şi muzică şi vin,/ La ceruri să urcăm pe sfori,/ Ştiind că, totuşi, e un chin/ Să fii cu minţile în nori…// Azi vreau şi muzică şi vin,/ Uimit de toate câte sunt,/ Ştiind că, totuşi, e un chin/ Să ai picioare pe pământ.//
Ochiul lumii, nuntit pe pragul infinitului, îi lacrimă poetului tendinţa spre împlinirea dansului literelor în sfera absolutului: Mi-e tare dor de-o poezie/ Care să spună tot ce sunt,/ Ce merg, ce fac în lumea vie,/ Precum în cer-şi pre pământ…/ Cu Dumnezeu în suflet, Felix Sima sădeşte pe tălpile cerului aripi de cântec, iubindu-şi setea de linişte nouă: Rugăciuni în slavă noi îţi scriem, Doamne/ şi le rostim zilnic, întorcând la foi./ Ţinem posturi lungi cu pâine şi poame/ Să ne ţii lumina, verde, pe altoi./ sau Scrie-mi, Doamne, psalmii florilor de gheaţă/ pe ferestre lucii, să îi pot citi./ Ia-mă în tărie, ţine-mă în braţă,/ mângâie-mi obrazul, nu mă rătăci./ Crezul pentru uman, pentru simplu, dar şi pentru celest, îi oferă poetului posibilitatea să citească în lumea vie pagini pline de realism, de umbre şi lumini sub steaua timpului: Vântul suflă-n geamuri, lemnele sunt ude,/ au rămas în vatră scrumul şi cenuşa,/ apa rece-n vadră, gura fără sunet,/ nimenea în noapte nu-mi deschide uşa…// Dacă latră câinii-lupii nu au stare,/ dacă vine ursul-toate tac în cor/ şi mă las pe-o parte şi mă las la vale,/ sunt în gheara nopţii şi în voia lor.//
Corolarul acestor minunate versuri nu poate fi decât propria apreciere a poetului din prefaţă unde spune că: această lucrare a fost provocată, îndemnată şi adunată în timp, între marile mânăstiri ce ne înconjoară ţinutul pe care convieţuim, venind/plutind prin văzduhul Domnului, cu ale noastre oase/prin oase trecând, pre când Cuvântul se născuse şi nu se murdărise, pe când Cuvântul era verb şi era verde, iar sarea pământului era în lacrima Domnului/ care se scurgea în Lacrima Omului…
Felix Sima, rod al pământului şi cântecului vâlcean, el însuşi cântec de Olt, păşeşte pe fruntea cuvintelor şi îşi poartă mantia de lumină a vieţii cu icoane şi lacrimi în mâini pătate cu soare.
Ilie Gorjan