O țintă greu de atins – „Cuibul tigrilor”


După un zbor extrem de dificil, avionul cu care călătorim a aterizat pe modernul aeroport din Paro, regatul Bhutan. Câteva cuvinte despre această țară. Este de mări­mea Elveției, având o populație de numai 760.000 de locuitori, fiind deschisă de curând turismului. Țara este situată într-o regiune muntoa­să. Putem spune că este cel mai interesant meleag pe care l-am văzut vreodată. De la aeroport am fost preluați de ghidul Robin și de șoferul Tandin, fiind conduși spre capitala Thimpu. Am parcurs un drum impresionant, care se desfă­șoa­ră de la vest spre est, traver­sând pasuri la înălțimi de peste 3500 metri, cel mai înalt pisc fiind de 3988 metri. Munții sunt împă­duriți în special cu conifere, dar și cu alte specii de arbori specifici zonelor subtropicale. În această junglă se află o faună extrem de variată, de la tigrii, leoparzi, mai­muțe și elefanți, la crocodili, șerpi veninoși și peste 700 de soiuri de păsări. Animalul tipic Buthanului este Takinul, ceva între capră și vacă. Alte animale și păsări domes­tice: foarte multe vaci, care circulă libere, oi (mai multe în est), yaki, bivoli, găini, dar nu în curțile oame­nilor, ci în crescătorii speciale; nu am văzut porci. Între munți se află văi, mai mult sau mai puțin largi, străbătute de râuri repezi, cu apă limpede, populate cu păstrăvi, care ne-au amintit, prin vuietul lor, de valea Lotrului. De la vest spre est, regatul Bhutan este traversat de o singură magistrală, în unele porțiuni într-o stare ceva mai bună, în spe­cial în zona de est, par­tea din vest aflându-se într-un pro­ces intens de modernizare. Ima­ginați-vă, stimați cititori, că un drum cu nenumărate serpentine, dar și cu nenumărate sui­șuri și cobo­râșuri nu poate fi parcurs decât cu cel mult cu 20 ki­lometri la oră. Traseul nostru, timp de 11 zile, a cuprins localitățile Thimpu, Punakha, Trongsa, Bum­thang, Wangdue, Paro. În total, aproa­pe 800 km., ceea ce înseam­nă că am străbătut toată țara. Im­pre­sionant este că în aceste condiții grele de mers, pe marginea și costișa văilor s-au creat terase, aducându-se pământ roditor, unde s-a plantat orez, fiind folosită apa izvoarelor de munte. Tot pe aceste terase se mai află plantații de muștar și hrișcă. În afara așezărilor din văi, unii localnici și-au construit case, mai mult de lemn, cocoțate pe coaste de munți, deseori foarte izo­late. În jurul caselor, stâncile și bu­cățile de teren artificial cultivat te duce cu gândul că te afli pe altă planetă; Aceste imagini le-am mai întâlnit doar în Indonezia și Vietnam dar nu la înălțimi așa de mari, de peste 2500 – 3000 de metri. Pentru construcția caselor se folosește o arhitectură aparte, numai aici aflată, pe care o vom descri-o în detaliu în cartea care urmează s-o scriem după această călătorie. Menționăm însă că o casa aici este o proprie­tate ce se transmite numai familiei, din generație în generație, fiind interzisă înstrăinarea. Daca familiile se sting, casele rămân pustii, de­gra­dându-se în timp. Obiectivele cele mai importante pe care le-am vizitat au fost cetățile fortificate Dzongurile, din Thimpu, Punakha, Wangdue, Trongsa, Jakar și Paro; templele Chimi Lhakhang din Pu­nakha, Jampa Kyichu și Jampa Lhakhang, precum și locul sacru Me­bar Tsho sau lacul care arde din Bumthang; templul din valea Ura; de asemenea, templele alb si negru din Valea Haa. „Cireașa de pe tort” a fost însă Mănăstirea Taktsang, denumit și „Cuibul tigrului”. Accesul este foarte dificil. De la parcarea la care se ajunge cu mașinile, urmea­ză un urcuș prin pădure și pe mar­ginea unei prăpastii lungă de cca. 5 km., cu 900 metri diferența de nivel dintre cele două poziții, de la ple­care și cea finală. Drumul este extrem de accidentat, bolovănos, cu praguri și rădăcini de copaci, ast­fel că și pentru caii de munte bine antrenați, de care ne-am folosit pen­tru a urca la mănăstire, s-a do­ve­dit greu de parcurs. Pe figura fiecărui animal vedeai un vădit efort. Am ajuns pe vârful unei stânci uria­șe și, dintr-odată, s-a ivit imaginea unică, magnifică a țintei noastre – „Cuibul tigrilor”. Până la mănăstire mai trebuiau urcate destul de multe etaje săpate în stânca din fața noas­tră. Mai întâi am coborât 400 de trepte, am traversat o punte spân­zurată peste un râu și numai apoi am urcat 300 de trepte ca să ajun­gem la mănăstire. De fapt, un uriaș așezământ format din 10 corpuri separate și situate la nivele diferite, așa cum au fost construite, separat, de-a lungul timpului, refă­cute în urma unui incendiu devas­tator din 1998. După vizită, am urmat același drum greu și întorto­cheat, de data aceasta însă pe jos, o coborâre că­lare fiind interzisă, deoarece este foar­te riscantă pe acele coaste abrup­­te de munte stâncos. Pentru noi a fost cel mai mare efort fizic al vieții. Numai ENERGIA DIVINĂ pe care am în­cărcat-o, probabil, în urma vizitei acestui loc sfânt, unde am aprins și o candelă, ne-au dat pu­­terea să ducem drumul până la capăt. Vizita în Buthan de 12 zile a fost pentru noi o experiență unică. Am întâlnit aici nu numai o natură deo­sebit de sălbatică și nealterată de mâna omu­lui, dar și un popor mi­nu­nat, fericit cu cea ce are, mândru, iubitor de rege, fără cerșetori, cu foarte mul­te școli și universități și cu speranță în viitor.
Corespondență din regatul Bhutan, de la dr. Irina și Radu Dobrescu

Posting....