O țintă greu de atins – „Cuibul tigrilor”
După un zbor extrem de dificil, avionul cu care călătorim a aterizat pe modernul aeroport din Paro, regatul Bhutan. Câteva cuvinte despre această țară. Este de mărimea Elveției, având o populație de numai 760.000 de locuitori, fiind deschisă de curând turismului. Țara este situată într-o regiune muntoasă. Putem spune că este cel mai interesant meleag pe care l-am văzut vreodată. De la aeroport am fost preluați de ghidul Robin și de șoferul Tandin, fiind conduși spre capitala Thimpu. Am parcurs un drum impresionant, care se desfășoară de la vest spre est, traversând pasuri la înălțimi de peste 3500 metri, cel mai înalt pisc fiind de 3988 metri. Munții sunt împăduriți în special cu conifere, dar și cu alte specii de arbori specifici zonelor subtropicale. În această junglă se află o faună extrem de variată, de la tigrii, leoparzi, maimuțe și elefanți, la crocodili, șerpi veninoși și peste 700 de soiuri de păsări. Animalul tipic Buthanului este Takinul, ceva între capră și vacă. Alte animale și păsări domestice: foarte multe vaci, care circulă libere, oi (mai multe în est), yaki, bivoli, găini, dar nu în curțile oamenilor, ci în crescătorii speciale; nu am văzut porci. Între munți se află văi, mai mult sau mai puțin largi, străbătute de râuri repezi, cu apă limpede, populate cu păstrăvi, care ne-au amintit, prin vuietul lor, de valea Lotrului. De la vest spre est, regatul Bhutan este traversat de o singură magistrală, în unele porțiuni într-o stare ceva mai bună, în special în zona de est, partea din vest aflându-se într-un proces intens de modernizare. Imaginați-vă, stimați cititori, că un drum cu nenumărate serpentine, dar și cu nenumărate suișuri și coborâșuri nu poate fi parcurs decât cu cel mult cu 20 kilometri la oră. Traseul nostru, timp de 11 zile, a cuprins localitățile Thimpu, Punakha, Trongsa, Bumthang, Wangdue, Paro. În total, aproape 800 km., ceea ce înseamnă că am străbătut toată țara. Impresionant este că în aceste condiții grele de mers, pe marginea și costișa văilor s-au creat terase, aducându-se pământ roditor, unde s-a plantat orez, fiind folosită apa izvoarelor de munte. Tot pe aceste terase se mai află plantații de muștar și hrișcă. În afara așezărilor din văi, unii localnici și-au construit case, mai mult de lemn, cocoțate pe coaste de munți, deseori foarte izolate. În jurul caselor, stâncile și bucățile de teren artificial cultivat te duce cu gândul că te afli pe altă planetă; Aceste imagini le-am mai întâlnit doar în Indonezia și Vietnam dar nu la înălțimi așa de mari, de peste 2500 – 3000 de metri. Pentru construcția caselor se folosește o arhitectură aparte, numai aici aflată, pe care o vom descri-o în detaliu în cartea care urmează s-o scriem după această călătorie. Menționăm însă că o casa aici este o proprietate ce se transmite numai familiei, din generație în generație, fiind interzisă înstrăinarea. Daca familiile se sting, casele rămân pustii, degradându-se în timp. Obiectivele cele mai importante pe care le-am vizitat au fost cetățile fortificate Dzongurile, din Thimpu, Punakha, Wangdue, Trongsa, Jakar și Paro; templele Chimi Lhakhang din Punakha, Jampa Kyichu și Jampa Lhakhang, precum și locul sacru Mebar Tsho sau lacul care arde din Bumthang; templul din valea Ura; de asemenea, templele alb si negru din Valea Haa. „Cireașa de pe tort” a fost însă Mănăstirea Taktsang, denumit și „Cuibul tigrului”. Accesul este foarte dificil. De la parcarea la care se ajunge cu mașinile, urmează un urcuș prin pădure și pe marginea unei prăpastii lungă de cca. 5 km., cu 900 metri diferența de nivel dintre cele două poziții, de la plecare și cea finală. Drumul este extrem de accidentat, bolovănos, cu praguri și rădăcini de copaci, astfel că și pentru caii de munte bine antrenați, de care ne-am folosit pentru a urca la mănăstire, s-a dovedit greu de parcurs. Pe figura fiecărui animal vedeai un vădit efort. Am ajuns pe vârful unei stânci uriașe și, dintr-odată, s-a ivit imaginea unică, magnifică a țintei noastre – „Cuibul tigrilor”. Până la mănăstire mai trebuiau urcate destul de multe etaje săpate în stânca din fața noastră. Mai întâi am coborât 400 de trepte, am traversat o punte spânzurată peste un râu și numai apoi am urcat 300 de trepte ca să ajungem la mănăstire. De fapt, un uriaș așezământ format din 10 corpuri separate și situate la nivele diferite, așa cum au fost construite, separat, de-a lungul timpului, refăcute în urma unui incendiu devastator din 1998. După vizită, am urmat același drum greu și întortocheat, de data aceasta însă pe jos, o coborâre călare fiind interzisă, deoarece este foarte riscantă pe acele coaste abrupte de munte stâncos. Pentru noi a fost cel mai mare efort fizic al vieții. Numai ENERGIA DIVINĂ pe care am încărcat-o, probabil, în urma vizitei acestui loc sfânt, unde am aprins și o candelă, ne-au dat puterea să ducem drumul până la capăt. Vizita în Buthan de 12 zile a fost pentru noi o experiență unică. Am întâlnit aici nu numai o natură deosebit de sălbatică și nealterată de mâna omului, dar și un popor minunat, fericit cu cea ce are, mândru, iubitor de rege, fără cerșetori, cu foarte multe școli și universități și cu speranță în viitor.
Corespondență din regatul Bhutan, de la dr. Irina și Radu Dobrescu