Nepoata patriarhului Justinian Marina – mărturii incontestabile despre Biserica „Neagră” din Suiești


Biserica celor 100 de suflete

Pe nepoata din veri a Patriar­hului Justinian Marina, Marina Nicolița – Tanti Nicolița – cum este cunoscută în zonă, am reîntâlnit-o după ani buni, acolo unde o știam din copilărie, peste drum de „Cișmea”, la granița dintre satul Cermegești și Suiești. Urmele anilor și ale greutăților, de care viața nu a ferit-o, se citeau pe chipul său. Cu toate acestea, chiar facă au trecut peste 60 de ani, amintirile ei erau mai vii ca niciodată. Cu ospitalitatea ei binecunoscută ne-a primit în casă şi, după un moment de nostalgie, am rugat-o pe tanti Nicoliţa să ne spună istoria Bisericii din Suieşti, în aceste momente în care, după zeci de ani, crivățul bate în timpul verii…
„Fac parte din vârstnicii satului din care puțini mai sunt la număr. Este satul în care m-am născut, în care m-am căsătorit și în care am trăit. Satul este așezat pe o vale, împrejmuit de coaste și ulițe, cu dife­rite denumiri: prima, numită „Li­nia Bisericii”, unde s-a născut pa­triar­hul Justinian Marina; alta nu­mită „Peste Vale”, o alta numită „Gu­gulești”, a patra uliță numită „Fundătura Voicești”
Satul era populat altădată, plin de zgomotul gălăgios al copiilor, dar plin și de lacrimi și noroi, în urma celor două războaie. O mare parte din oamenii satului au plecat la luptă și nu s-au mai întors, dintre aceștia un număr de cinci persoane făceau parte din familia Patriarhului Justinian Marina.

Justinian Marina nu și-a uitat satul natal

Plecând din satul natal, deși a ajuns Patriarh, nu și-a uitat locurile natale. Pe când era preot, a cons­truit o cișmea cu apă, chiar în mij­lo­cul satului, ridicată în anul 1935, în memoria preotesei, Marina Lucre­ția, soția sa și a fiului Sabin. Nume­roase generații de copii de la școala noastră alergau cu nerăbdare în pauză să își potolească setea cu apă rece, citind de nenumărate ori înscrisul de pe placa cișmelei. S-au construit clădiri, s-au adăpat animale și toți trecătorii și-au potolit setea din acest izvor cu țeavă de metal, care curge neîntrerupt.
Mă întorc la anii copilăriei, când veneam cu bunica de mână la cimi­tirul satului și privesc cu ochii minții în mijloc, un schit vechi care urma să se prăbușească. Avea o ușă și două ferestre mici, fără aco­pe­riș. Aceasta era biserica din stră­moși. Copii fiind, la îndemnul buni­ci­lor și pă­rinților, sărutam acele bârne spă­la­te de ploi și arse de soare, fără nici un fel de pictură. Preotul Justi­ni­an Marina, ajuns la condu­ce­rea Bi­­sericii Ortodoxe Române, așa cum arată istoria, pe lângă efortul și munca depuse pentru țară, pe lân­gă grija față de părinții iubiți și dra­gostea față de fratele Constantin Ma­­rina, a mai găsit loc în suflet și pen­­­­tru locuitorii satului în care s-a năs­­cut. Venind în vizită la familia fra­­­telui, nu când dorea, ci când se pu­­tea, urca dealul la mormântul părin­ților unde întâlnea oameni cu care stă­tea de vorbă. Atât de mult se co­bora la nivelul oamenilor sim­pli căci le înțelegea necazurile și dorința de a avea o biserică, dar nu aveau po­si­bilități. Noi, copiii, cău­tam să-i în­tâl­nim privirea căci ne dă­ruia bom­boane și cruciulițe de ar­gint. Nu exis­ta să nu întâlnească un copil să nu-l întrebe al cui este, cum îl chea­mă și, îmbărbătându-l, îi spu­nea să învețe carte și să asculte de părinți.

Un vis devine realitate – Patriarhul hotărăște să aducă în satul natal o biserică

Patriarhul Justinian a hotărât să aducă o biserică în locul acelui schit din cimitirul satului. Într-o bună zi s-a tras clopotul instalat în curtea cimitirului, iar gornistul satului a anunțat: „Urcați dealul la cimitir. Pa­triarhul Marina are un anunț im­por­tant de comunicat”. Cu mic, cu mare, am urcat să auzim care era vestea cea bună dată de Patriarhul Justinian. Prea Fericitul le-a pus mai întâi întrebarea dacă sunt de acord să aducă o biserică din lemn și să o așeze lângă cișmea, pe pă­mânt părintesc. Oamenii nu au fost de acord și au ținut să fie așezată pe locul vechi. Cimitirul fiind așezat într-o zonă mai greu accesibilă, Patriarhul a pus problema drumului de la șosea până la vechiul ampla­sa­ment, greu de urcat. Dar oamenii s-au angajat să aducă piatră din râul Cerna, așa cum au și făcut. Tare mult s-a bucurat, mulțumind lui Dumnezeu, ba chiar femei în vârstă i-au sărutat picioarele Patriarhului. Deși mulți tineri din sat muriseră pe front, cei mai în vârstă, printre care și femei, scoteau boii, caii din grajd și cărau piatră pe tot drumul, de la șosea până la cimitir.

Trei perechi de boi au tras mașinile militare din noroi

Biserica a fost adusă cu mașini militare și de la Crucea de Piatră, cum era numită panta, nu s-a mai putut urca. Atunci, oamenii foarte mulți au pus trei perechi de boi îna­in­tea mașinii și așa au urcat drumul. Noi, copiii, nu văzuserăm niciodată o mașină prin sat și ne făcea plăcere să privim.
Lucrarea a început și s-a termi­nat cu aceeași echipă de meseriași adusă de Patriarh, biserica fiind amplasată la câțiva metri de vechiul schit. Schitul a fost demolat de aceeași echipă, în locul lui existând, astăzi, mormântul familiei epitropu­lui acestei biserici, Gugu Dumitru și Ioana, bunicii preotului Iliescu Ion. Nici sătenii nu au stat nepăsători. Oamenii cu pricepere și meseriași din sat au luat inițiativa: Constantin Marina, Emil Marina, Gheorghe Manu, Ioniță Manu, Petre Gugu, Victor Boloșteanu, Constantin Mițaru, Toma Iancu și alții. Au pus mână de la mână și au mărit curtea, au mutat șoproane cu mese, cu lem­ne aduse din pădure. Ziua lu­crau meșterii, iar noaptea, oamenii cărau pământ în biserică, cu căru­țele, la felinare. Noi, copiii, adunam așchiile de lemn care cădeau de la lucrul lemnului și căram pământ cu postăvițe, pe puterea noastră.
Patriarhul supraveghea lucra­rea tot timpul, în afară de sâmbătă și duminică, când mergea la Bucu­rești. Cunoscând greutățile oame­nilor de atunci și a femeilor văduve, ale copiilor orfani, nu a făcut nici un apel sau impunere oamenilor. A organizat unde să fie cazată echipa de meseriași, care a dormit la fra­tele Patriarhului, Constantin Marina, și la vărul Emil Marina. A adus ali­mente de la Patriarhie, cât și bu­că­tar, pe nume Manole, care pregătea mâncarea în casa bunicilor mei, Ion și Elisabeta, care locuiau foarte aproape de biserică. În acea perioa­dă, stam la bunici și îmi făcea plă­cere să ajut pe bucătar cu adusul apei de la fântână, cu ulciorul, cât și meșterilor. Simțeam iubirea din par­tea tuturor și eram atentă la tot ce se întâmplă.

Preafericitul Justinian: „Sunt în satul meu, îmi cunosc oamenii”

Patriarhul era însoțit de un tânăr soldat, înarmat, pe nume Cos­tică care servea masa împreună cu meș­terii. Înainte și după masă își făceau rugăciunea, iar soldatul îl ajuta la tot ce făcea, iar în timpul liber îi spunea „ești liber. Sunt în sa­tul meu, îmi cunosc oamenii”. Sol­da­tul mergea cu noi la arat, de plă­cere. Am tipărit în minte tot și păs­trez în memorie o bună organizare și o activitate imensă ce a făcut să se încheie lucrarea la data stabilită și biserica să fie sfințită pe data de 1 mai 1951.
Revăd și acum acele imagini, stând lângă biserică, cum Patriar­hul, însoțit de un număr mare de preoți din București și împrejurimi, luminați de un soare cald, la început de mai, urmați de o mulțime de lume pe aleea dinspre biserică. Noi, copiii, organizați de dascăl, le-am făcut primirea lângă biserică, unde ne-a binecuvântat. Destinul a făcut să mă căsătoresc cu Sebastian Ma­rina, nepotul de văr al Patriarhului și să locuiesc alături de locul unde s-a născut Patriarhul, unde mai exista doar o magazie acoperită cu șiță din lemn, casa părintească fiind strămutată la șosea de fratele său, suferind anumite modificări. Când venea în vizită în sat, urca la biserică și de fiecare dată depăna amintiri din copilărie cu socrii mei, fiind verișori de neam.

Patriarhul a murit tot cu gândul la locurile natale

Din discuțiile purtate, am reținut când l-a rugat pe socrul meu să adune cereri de la oamenii din comună pentru podul de peste râul Cerna de la Lădești. Cunosc foarte bine că s-au adunat șaptezeci de cereri care au ajutat la aprobarea proiectului de construcție a podului. Când a revenit în sat și-a exprimat bucuria că a putut să facă ceva pentru comună, exprimând: „Aș mai avea o singură dorință: să ajut să se construiască podul, că mare necaz mai are comuna cu râul Cerna. Demersurile sunt făcute”, spunea Patriarhul. Dar moartea l-a răpit; podul a fost construit. Sperăm că, acolo, în Ceruri, să-i fie visul împli­nit. Am aflat că ultimele cuvinte rosti­te de Patriarh, când a fost ex­ternat din spital, după cutremurul din 4 martie 1977, mai precis în da­ta de 26 martie 1977, când, din ma­șină, văzând dezastrul după cutre­mur, a spus: „S-a dus România noas­tră”. L-a durut sufletește tot ceea ce a văzut, dovadă a iubirii față de țară și neamul românesc. Închei, nu înainte de a mulțumi bu­nului Dumnezeu pentru că ne-a dă­ruit această Sfântă Biserică și preoți pe măsura faptelor bune, preot Pavel Popescu, socrul Patriarhului, și nepotul său, preot Iliescu Ion.

P.S. Așa cum precizam și la început, informațiile sunt culese de la Marina Nicolița, enoriașă și rudă a Patriarhului Justinian Marina, cu sprijinul familiei preot Ion și Maria Iliescu.

Posting....