Momentele şi evenimentele cele mai importante ale Râmnicului de secol XIX (II)


Partea I

7 aprilie 1842 aduce una dintre marile nenorociri ale istoriei recente a Râmnicului: incendiul care va mătura o bună parte din oraş. Acesta este şi anul în care se dă startul vastelor lucrări de pavare a celor trei străzi principale din Râmnic. Tot în luna noiembrie, dar un an mai târziu, primăria întocmeşte noile do­cu­­mente prin care se iau măsuri pentru aprovizionarea oraşului cu lumânări de seu, vitale iluminatului stradal pe timp de noapte. Sibianul de origine germană Iosif Binder este numit, la 18 noiembrie 1843, drept doctor al oraşului.

În 1843 se poate consemna, în Râm­nic, spiţerul Samuel Szontag cu farmacia deschisă în casa Elizei Petrescu (Papis­ta­şoaica) – actuala acasă memorială Anton Pann.

28 februarie 1844 este ziua la care începe construcţia unui nou pod peste Olt şi peste Iazul Morilor. Totodată, este şi anul în care este construită Fântâna Turbatului care, fost, pentru multă vreme, singura sursă de alimentare cu apă a râmnicenilor în colţul de sud-vest al cetăţii. Cheltuiala acesteia i-a revenit lui C-tin Măldărescu, zis şi Turbatu.

În primăvara anului 1847, mai precis la 7 aprilie, un trăsnet coborât de nicăieri aprinde, exact la orele 12.00, casele slu­jerului Stanciu Căpăţâneanu, închiriate lui Leopold Steiligest tâmplarul, supus aus­triac, stabilit aici chiar înainte de 1818. Prăpădul care urmează este con­sem­nat într-un document al vremii înain­tat cinstitei ocârmuiri de către acelaşi Căpăţâneanu: „Focul cel mare s-a înce­put de la casele lui Leopold Tâmplarul, pe care le ţine cu chirie, fiindcă acel foc nu se datoreşte pe dinăuntru ci pe dina­fară, deasupra învelişului după cum măr­tu­risesc persoanele ce l-au văzut întâiaş dată la începutul lui adică dumnealui Ghiţă Golescu, dumnealui pitaru Luca Pleşoianu şi dumnealui pitarul Costache Olănescu”. După marele incendiu, Bise­rica Cuvioasa Paraschiva scapă neatin­să, rămânând primul şi cel mai vechi lo­caş de cult al oraşului păstrat în forma-i iniţială. Administraţia decide să por­neas­că la reconstrucţie prin modernizarea urgentă a străzilor, astfel, Uliţa Mare, adică strada Traian de azi, este pavată cu piatră de râu şi luminată, la început, cu felinare şi lumânări mari, apoi direct cu petrol.

La 7 februarie 1848, primăria trece la măsuri de pază pe timpul nopţii prin extin­derea reţelei de iluminat public.

18-26 iunie 1848, magistratul ora­şu­lui lansează apelul către comunitate de a lua parte la înfiinţarea Gărzii Naţionale pentru Siguranţa Publică. În fruntea gardiştilor este numit Grigore Davidescu, reprezentant tipic al burgheziei locale în plin proces de afirmare şi care de aproape un deceniu comercializa cât se poate de profitabil alcool. La Biserica Toţi Sfinţii, se organizează sfinţirea stindar­de­lor libertăţii naţionale după noua Cons­tituţie. Din Ordinul Administraţiei Jude­ţului Vâlcea dresat magistrului oraşului Râmnic de a confecţiona cinci stindarde naţionale în culorile roşu, galben şi al­bas­tru, Franz Croitoru primeşte contrac­tul de şaptezeci şi unu parale douăzeci şi opt.

La 29 iulie 1848, administraţia cere magistrului luarea de măsuri pentru asi­gurarea hranei pentru 25 de zile pentru Corpul Călăraşilor condus de către generalul Gheorghe Magheru: „Bru­tăria să facă 5.000 de pâini în plus, măcelarii să taie vite îndestulate, mălai să se găsească îndestul de vânzare în oraş…”

În data de 7 noiembrie 1848, oraşul vede primele amplasamente de felinare pentru iluminarea unor străzi pe timp de noapte şi cele dintâi acţiuni pentru alinierea corespunzătoare şi modernă a unor străzi.

1848 este şi anul în care arde biserica Sfântul Dumitru dar şi perioada în care Matache Temelie, unul dintre cei mai mari filantropi ai Râmnicului, lasă casele sale, situate pe platforma  bâlciului, prin testament, pentru azilul de bătrâni.

Dosarele de statistică ne spun că ,în 1849, adică la doar doi ani după marea catastrofă, Râmnicul avea 676 case noi!

9 august 1850 – Domnitorul Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1856) dă ofisul domnesc nr.1355, prin care se porunceşte să se facă o grădină publică pentru „preumblarea obştii” în locul păduricii ce se întindea, de-a lungul râului Râmnic, adică apusul comunităţii. O comisie este alcătuită din „paharnicul Alecu Bujoreanu, serdarul C-tin Vlădes­cu,care va fi casier, şi pitarul Mihalache Oromolu” cu însărcinarea de a se înde­let­nici îndată pentru formarea acelui loc prin împărţirea cu drumuri regulate. Îmbunătăţiri în grădina de preumblare obştească spre care sfârşit îi şi încre­dinţăm una sută icosari noi, din partea noastră, iar apoi pentru a ei ţinere bună îi facem venit anual de lei 500 din casa sfatului orăşenesc din acest oraş. Iscălitura Măriei Sale, nr. 1355.”

1850 este şi anul în care zidarii şi dulgherii râmniceni cer autorităţilor să li se aprobe organizarea într-o breaslă. Între 1850-1856 este rezidită în întregime biserica episcopală de către episcopul Calinic. Pictura interioară este realizată de marele nostru pictor Gh. Tăttrescu (1820-1894).

1853 – pitarul Anastasie Leculescu, arendaşul moşiei Fedeleşoiu, pe lângă alte activităţi sociale s-a ocupat şi cu supravegherea lucrărilor de reparaţie şi renovare a schitului Cetăţuia. Maiorul Leculescu rămâne ultimul dintre restau­ratorii, fiul lui Anastasie. Tot în 1853, din corespondenţa Departamentului Trebu­ri­lor din Lăuntru se află măsurile luate pen­­tru angajarea, pe lângă doctorul Schlachter, medicul judeţului, a doi fel­ceri Iosif Schtahofer şi Niţă Bărbieru, pre­cum şi reglementarea situaţiei farmacis­tu­­lui Samoil Sonntag din Râmnic care are deschisă spiţerie fără a poseda diplomă.

Între 1853-1856 se înfiinţează spitalul Râmnicul care va funcţiona în casele Pietrăresei pe strada Traian.

1853-1854, este deschis primul oficiu poştal în Râmnic, care putea face trimiterile poştale cu Ardealul prin punctul Câineni-Sibiu.

28 noiembrie 1854 – Prefectura ju­de­­ţului Vâlcea înaintează primăriei „Ins­truc­ţiuni asupra aplicării nomencla­turii stră­zilor, precum şi a numerotării locu­inţelor”.

1854 – în dreptul comunei Goranu, exista un pod plutitor peste Olt.

1854-1861 – pictorul Tăttărăscu realizează pictura bisericii Cetăţuia.

1855 – spitalul judeţean devine reali­tate, sub domnia lui Barbu Ştirbei Dimi­trie Vodă iar cimitirul catolic este mutat din centrul oraşului în cartierul Cetăţuia.

1855-1856 – pe strada Traian, se afla casa medelnicerului Bujoreanu, ce apare şi în planul oraşului din 1857 şi care, în decursul anilor, îşi va tot schimba proprietarii: la cumpăna secolelor XIX-XX, ajunge pe mâna lui Alecu M. Alexiu (1849-1944) care o va vinde căpitanului Păltineanu, renovatorul, dintre 1906-1907, şi cel care o va transforma în Hotelul Splendid, inaugurat de Sofia Radu, la 10.11.1914. După 1928, atât hotelul cât şi restaurantul vor fi patronate de Vasile Săndulescu.

August 1856 – se ridică obeliscul cu fân­tână în memoria lui Barbu Ştirbei, în­te­­meietorul Zăvoiului nostru drag şi verde.

30 iunie 1857 – Administraţia Jude­ţului înaintează Ministerului Treburilor din Lăuntru o listă cu 67 de râmniceni cu o avere de cel puţin 8.000 lei care au dreptul de a fi aleşi deputaţi pentru Divan. Tot în acest an, în Planşa Moşii Vetri Episcopiei Râmnicului este prezen­tat traseul unei străzi care pornea din dreptul  Bărăţiei, urca spre vest, traversa Drumul Troianului, se intersecta cu o stradă nedenumită şi se termina lângă casa Hristescu. Această stradă va purta, din 1876, numele de Mihai Bravu. Din 1857, ne parvine şi prima informaţie cartografică a străzii Radu de la Afumaţi dar şi prima informaţie cu caracter cartografic despre Strada Călăraşi care pornea de la marginea Moşii Sfântului Schit Arhanghe­lu, la vest de oraş şi cobora spre este mergând paralel cu râul Râmnicului, pe lângă moara Borănescu, traversând, în dreapta, „Înfundătura moşii Sfântului Schit Fedeleşoiu” de unde merge în paralel cu Iazul Morilor, Grădina Publică, situată între râu şi zona rezidenţială, traversează Drumul Troianului, pe lângă biserica Sfân­tul Gheorghe, ocoleşte casa lui Şerban Brutaru, peste proprietatea lui Lipoveanu şi Matache Urşanu, oprindu-se direct şi numai în malul din dreapta Oltului.

Avem, în acest 1857, şi primul docu­ment cartografic cu numele clar al unei străzi în „Planşa moşii vetrii Episcopii şi râul Râmnic, Traianu, Juga, proprietăţile Sfintei Episcopii, Râmnicului din districtul Vâlcii 1857”. Strada taie oraşul pe axa nord –sud, până în dreptul complexului episcopal cu numele de Drumul Traianului, iar până la schitul Cetăţuia sub denumirea de Drumul Mare.

VA URMA