LACRIMA POETICĂ
Apărut la editura „Prisma”, Rm. Vâlcea, cu o prefaţă de Maria Diana Popescu şi grafica lui Ion Măldărescu, al XIII-lea volum de poezie, ,,Cerul ca o lacrimă” de Ilie Gorjan circumscrie o paradigmă poetică de dragoste, ale cărei dimensiuni macrocosmice sunt: Cerul şi punctul Soarelui, iar cele interioare, stolul sângelui, lacrima şi sărutul: ,,Cerul meu e-o lacrimă strivită între gene, / Şi-un vechi sărut cuprins de remuşcări târzi, / Un stol de sânge călărind prin vene, / Şi-un punct de soare adormind făclii”. (Cerul ca o lacrimă).
Actualitatea motivelor abordate şi sinceritatea exprimării poetice ne dezvăluie un poet sensibil şi atipic la care elegia modernă, scrisă în engabament, cu elementele de meditaţie şi oda, în vers alb şi cu ritm interior, ne poate salva de maladia prozaismului poetic răsfăţat de începutul mileniului al III-lea. Ilie Gorjan personifică şi sublimează prin încrustarea în cuvinte: sărutul şi gândul, dorul şi rănile unei petale de viaţă – Maria Carmen: ,,Dac-ar fi să mă îndrept / într-o zi – către lumea dintre apă şi cer – ţi-aş trimite repausul meu / efemer / şi cu sete ţi-aş scrie pe răni: te iubesc!” (Dac-ar fi). În timp ce se ridică ecoul unei muzici wagneriene către sferele cereşti, picură o lacrimă. Conexiunea ideatică a cuplului întreţine flacăra integrităţii şi purităţii sentimentelor.
Coordonata intrinsecă a poetului ţine mai mult de idealul clasic al armoniei autonomiei estetice. Stau mărturie acele creaţii lirice, adevărate stampe, prin care evocă: satul şi biserica: ,,…poruncă, / a satului / cu braţele ei somnoroase întinse / spre cer”, căluşul – ,,Hora de foc ce respiră-n ciomag” cu unduiri rebele şi ,,patimă fierbinte” , câmpul, cu miros de greieri şi nopţi de mătase cu armonii albastre şi cu parfum de zăvoi şi de gârlă.
Poetul se află în ipoteza călătorului din ,,poveste de vis” care ,,mângâie clipa / sărută trecerea” şi ,,sădeşte-n sufletul iubitei puterea”. Ilie Gorjan devine pleoapă şi lacrimă, peste umbra amintirilor, pe care le pierde cu fiecare ploaie, în metafora stenică a imaginilor din poezia lui Blaga, ce ,, se tot ivesc / peste alt eu”.
Virtuţile poetice ale sonetistului îmbină elemente şi ritmuri din mai multe specii literare: baladă veche şi poem liric, meditaţie şi elegie, odă şi pastel: ,,Şi somnul ţi-este cuşca de mistere / Cu limbi de foc pe zâmbetul încins, / Iar mersul tău din flacără desprins / Străbate un ecou de clipe efemere” (Ecou de clipe efemere).
Metafora – lacrimă a ,,albei treceri pe nisip,” numai în Bat anii vineţi greu la porţi apare, prin selecţia sinonimică, de zece – cincisprezece ori, dovadă a travaliului creator: ,,vârtej de lacrimi”, ,,suflete de lacrimi”, ,,cerc de cer vitreg”, ,,taine secătuite de culoare”, ,,anii, rănile-n fâşii”, ,,prag sălbatic de trecut”, ,,perdelele trecerii zac”, ,,ochiul, poartă rece”, ,,clipa de surâs”… Tropii ţâşnesc în lumină precum mugurii primăverii şi încolţirile gândului.
Ilie Gorjan lărgeşte ecranul vieţii: ,,un joc cu aripi de sânge” printr-o risipă de lumină şi candoare, de vis şi de înalt. Sub cerul ca o lacrimă, ochii săi privesc ,,prin ramurile ninse / Irişi de mâine lângă senine treceri”. Poetul îşi strânge la piept ,,setea de trăiri fecunde”, ,,lacrimile slovei” şi ploile: ,,puterea fructului blând”.
Deşi intrat în cercul său ,,bronzat de lună”, aripile de lumină şi de boare ale poeziei nu-i lasă ,,anii să apună”. Revanşa poetului nu poate fi decât aceea de culegător de muguri până-n ultima clipă: ,,Tot mai culeg muguri din tine / Cu aripi de lumină şi de boare / De aceea-n crezul meu se-nfig căderi adânci / În care tu rămâi şi veşnic urci” (Tot mai culeg muguri din tine).
Elogiul iubirii prin armonia cuplului şi mângâierea trupului, curgând ca o flacără, roua sărutului nenăscut şi mistuirea sub cupola dorinţei faldurilor timpului îi oferă poetului Ilie Gorjan paşaportul de prinţ al metaforei şi eternului feminin.
La el acasă şi într-o ipostază durabilă se află versul de ţară: sincer, firesc şi discret: ,,Patria mea e o colină din stei şi din sare, / E o urmă de cerb pe o rază de soare, / O cană de lut ce se adapă din muguri / Şi se umple cu roua şi lumina din struguri” (Patria mea).
Există un tablou liric al Posadei 1330, în care pietrele de pe stânci ,,zburdă-ntr-o horă de iele” în, mâinile oştenilor lui Basarab, ,,caii mor alb lângă pietrele reci”, copacii răcnesc, iar Carol Robert îşi plânge strălucirea. Sunt fericit că sunt contemporan cu un poet al lacrimei, pe care Melpomena l-a primit în palatul său mirific, pe aripi de fluturi, încă din timpul vieţii, numindu-l ,,paznicul iubirii” pe ,,răzorul Veşniciei” şi vestitorul tropăitului de ren cu glas de clopot şi mister din noaptea de Crăciun. Zeiţa poeziei i-a mai oferit Un răgaz cât o părere, aşa cum altă dată îi oferise lui Blaga un trup cât munţii şi ,,nişte timp” lui Arghezi ca să mai poată simţi înflorirea şi dulceaţa poeziei în Olimpul Coziei, să mai fie murg în zbor, oştean al limbii române, nuc în coastă şi muşcată în fereastră, într-o vară de noiembrie, sub cerul ca o lacrimă. Ave!