La şerpărie


IV

În sfârşit, fericită, izbuc­neşte Barbara, aruncându-se în braţele lui Chris, când îl găseşte, a treia zi, aştep­tând-o, aşa cum se înţeleseseră.

Exagerezi! Stabilisem, doar, că nu batem toba. Am depăşit timpul vorbelor înaripate. Acum, la fapte! Pactul e semnat, aşa că, singurul lucru pe care îl avem de făcut, e să ne apucăm, urgent, de treabă! Sună cam deocheat, dar, asta-i! Robim, zi şi noapte, de vrem cununa laurilor!

Ai dreptate, în tot ce spui dar, uneori, simt, şi eu, nevoia să-mi exteriorizez simţămintele, şi nu mă pot abţine… N-are importanţă dacă mă crezi sau nu, dar să ştii că până în clipa asta am tremurat să nu fiu pradă unui vis, unei iluzii sau că trăiesc în halucinaţii… Acum, că te văd viu, în carne şi oase, întâmpinându-mă, exact, ca şi în urmă cu trei zile, neliniştea din suflet s-a topit şi de aia am izbucnit , dând la iveală simţământul care îmi umflă sufletul. Doamne, Chris, cât de minunată poate fi lumea…

*

Călătoria cu trenul pare că anunţă apropierea de Paradis. Barbara nu se mai satură privind desfăşurarea ondula­torie a întinderii, ca o vitrină imensă. În care, printr-o mişcare, abilă, de prestidi­gi­taţie, îşi fac apariţia pâlcuri de sălcii pletoase, înlocuite rapid de stejari semeţi şi brazi, încremeniţi în poziţie de drepţi, nu cumva să li se scuture verdele din peria acelor înghesuite pe ramuri mai ceva decât ţepii în blana ariciului. Deasupra, cerul e de un albastru atât de intens, cum nu s-a mai pomenit. În faţa unor asemenea minunăţii, Barbarei nici prin gând nu-i trece să ia seama la ceilalţi pasageri, împreună cu care călătoreşte.

Ca şi cum, de la bun început, ar fi făcut încă un pact cu Chris, stipulând, drept condiţie, că au să-i considere pe călătorii întâmplători drept nişte intruşi, care nu merită nici măcar să fie priviţi. Aşa, că, nici nu-i trebuie prea mare efort să facă abstracţie de restul lumii. Trenul opreşte, câteva secunde, într-o haltă. După care, începe urcuşul. Ia tot mai mult înălţime şi în dreapta încep să se vadă serpentinele, desfăşurate în bucle imense. Pare un arcan, aruncat de o mână nevăzută, înlănţuind colţii stâncoşi, într-o tentativă de îmblânzire a muntelui. Chris o priveşte când fix, când pe furiş, cu coada ochiului şi e bucuros că de fiecare dată chipul ei îl asigură că totul e în ordine.

Hotelul, unde se cazează, e ok. De fapt, o cabană răzleaţă sau, mai degra­bă, o casă de vânătoare, după distanţa la care e situată faţă de celelalte clădiri presărate prin staţiune.

Intenţionat, am ales acest loc, mai retras, e numai potrivit cu ambiţia noas­tră de a lucra, în linişte şi cu spor. Avem mult de recuperat, dar, odată prinşi în horă, o să le dovedim, noi, pe toate…

Cuvintele lui, ca şi până acum, au acelaşi farmec, a parte, încât o conving, de parcă ar fi scrise în literă de lege. Sălbăticia împrejurimilor îi transmite ceva misterios, care o tulbură într-atât, încât, e la un pas să-i apară, iarăşi, vedenii, obiş­nuitele sale arătări, mânând caii verzi, pe pereţi, care o însoţiseră atâtea nopţi la rând. Caută să se ferească din calea lor, grăbindu-se să-şi ia camera în primire. Abia trece pragul, şi rămâne ca interzisă. Pentru că, mobilierul şi, în an­sam­blu, tot ce i se arată, ca aşternut la picioare, îi de­păşeşte aşteptările. Mobi­lie­rul sculptat în lemn de trandafir dă contur unui ade­vărat alcov imperial. Cât priveşte orien­tarea, nu mai poate spune nimic! Geamul dă spre o privelişte, de fapt un fel de decupaj al peisajului de munte realizat în urma unei ingenioase străpungeri de obuz prin mijlocul uneia dintre crestele stân­coase. Golul, enorm, deşi creat artifi­cial, se deschide în aşa fel încât lasă să se vadă coama brazilor dincolo de care o prăpastie în stare să dea fiori, şi de la distanţă, îşi etalează începutul vârtejului de cascadă.

Hei, frumoaso, îi tulbură reveria gla­sul lui Chris, nu cum-va să te înspăi­mânţi, că n-ai de ce. Când e ceaţă, nor sau numai negură, pe acolo, şi îi în­dreap­­tă ochii spre tunelul deschis la o mare înălţime a muntelui, nu apare nimic. Precum se întâmplă câte unui ochi ca, periodic, să orbească! Aşteaptă, o să ajungem şi la colindatul împrejurimilor. Toate, la timpul lor. Acum, scote-ţi, re­pe­de, schimburile, să văd dacă ţi-ai adus de toate, după cum ţi le-am trecut pe in­ventar. De nu, facem calea întoarsă.

Deşertat, dintr-o scuturătură vânjoa­să, conţinutul sacoşelor, claie peste grămadă, acoperă desenul din mijlocul covorului persan, întins cât podeaua dintre cei patru pereţi ai camerei.

Jos, tot, ce ai pe tine!

În primul moment, Barbara tresare stu­pefiată. Deşi, porunca sunase mai as­pru decât o comandă militară. Venită de la aceeaşi voce, atât de catifelată, numai cu o clipă în urmă, deci nu putea fi nici vorbă, de cineva străin. Întârzie să se con­formeze, nedumerită, pentru că nu-l crezuse capabil să dea porunci, mai ales ei! La rândul său, făcuse atâtea com­pro­misuri, pentru a-i arăta că, între ei, nicio­dată n-o să fie nevoie să se recurgă la schimbarea foii de parcurs. Oare, să nu fi priceput, Chris, că îşi dăduse acordul în toate? Îi vine greu să-şi închipuie una ca asta şi întârzie, stând cu capul plecat, în poziţia în care fusese surprinsă de co­man­da stranie. Parcă, în acel moment, o rafală de vânt ar fi pălit-o în faţă, obli­gând-o să şi-o ferească mai mult timp. Aşteaptă, sperând să-l audă spunând că glumise sau orice, altceva, numai să-i arate că nu trebuia să-l ia în serios. O glumă, arun­cată, aşa, pentru încălzirea atmosferei, cum se cuvenea, dinaintea unei minunate privelişti.

Trezeşte-te, frumoaso, cu tine vor­besc! Arată-ţi pulpele, că am înnebunit, admirându-ţi doar gleznele de căprioară.

Păi, spune, aşa, omule, eu fiind cea care te-am înnebunit, e la mintea copi­lului că tot eu trebuie să te vindec! Altfel, adio, şansă să ajung Miss!

Barbara face un pas spre Chris şi începe să-i mângâie obrajii îmbujoraţi. Se lasă prinsă în braţe şi sărutată, în aşa fel încât lui Chris să nu-i fie greu să-şi dea seama că depăşise perioada în care putea fi inhibată de vreo reţinere.

Sunt o femeie, cu acte în regulă, ce naiba, îi venea să-l apostrofeze! Ca orice femeie, în toată firea, am şi eu slăbiciuni, adică, momente în care nu mă mai gândesc la nimic, în afara trebuinţelor femeieşti!…

*

Depăşirea momentului critic deschi­sese drumul zilelor despre care se vor­beşte numai în poveştile cu voinici cute­ză­tori porniţi în căutarea şi eliberarea, din braţele zmeilor a frumoaselor fete împă­răteşti.

Barbara face tot ce posibil pentru ca şirul acestor zile minunate să nu se poticnească, dimpotrivă, numărul lor să sporească întruna.

Totul îi merge, ca la carte, până în seara când Chris îi face surpriza, anunţând-o că, după cină, a comandat şampanie în cameră.

Parcă s-ar feri de cineva, îi trece Barbarei prin cap, odată cu regretul că se vedea obligată, chiar şi pentru scurt timp, să stea departe de ochii lumii. Neputând face altceva, păstrează observaţia pen­tru sine, conformându-se, ca un copil as­cul­tător. Mai ales că, în cursul zilei, făcu­seră o amănunţită recunoaştere a sta­ţiu­nii, acumulând un adevărat regal de plăceri.

Ce minunăţie, şi Chris o obliga să facă popasuri tot mai de-se, pentru a reveni asupra unor privelişti de care părea că el nu-şi mai putea dezlipi privirea. Te poţi crede chiar la Acapulco!, îi stârnea dis-poziţia de impresionare.

Acapulco !, tresălta Barbara cu ochii pierduţi în zarea nimbată parcă de razele, care, frângându-se peste pieptul stâncilor, luau formă materială, uleioasă, chiar.

Nu???, insista Chris, obligând-o să se uite de-a lungul unui defileu, deschis ca o poartă spre zariştea cerului.

Ce-ai zice, îi aţâţa imaginaţia, dacă la capătul defileului ar apărea o mare, tălăzuindu-şi valurile ? Curat, Acapulco ! Uite, câte stânci, neclintite, în aşteptarea paşilor îndrăzneţi! Pentru ca, după o bă­taie scurtă, să facă saltul în forfota valurilor! Am putea spune, fără a forţa prea mult lucrurile, că ar putea fi saltul în infinitul bucuriei !

Şi, când închipuirea Barbarei era pe punctul de a-i confirma entuziasmul, Chris îi oferise varianta Salzburgului, apoi pe cea a St. Moritz-ului, şi una şi cea­laltă fiind la fel de uşor de acceptat, dacă ţinea cont de predominanta peisa­jului muntos, pe care o simplă plăsmuire îi putea acoperi cu vălurirea zăpezilor, pornite în avalanşe.

Neputându-şi stăpâni un fel de ifos, Barbara încercase să dea frâu liber imaginaţiei, propunându-i să se creadă în alte locuri dăruite cu mirajele graţiei dumnezeieşti.

Putem să ne închipuim, îi sugerase, c-am fi la Baden-Baden, Antile sau, de ce nu, prin Astoria…

Cu Astoria ai şi nimerit-o, suntem chiar acolo, o asigurase Chris, preci­zându-i că numele vilei în care se cazaseră era Astoria.

Până acum, nu ai putut să-mi spui că are şi un nume?, se schimonosise Barbara, într-o fiţă din acelea de fetiţă răsfăţată.

Pur şi simplu ţi-am dat un răgaz, aşteptând să aud cum te simţi şi nu m-aş fi mirat dacă mi-ai fi spus că te crezi tocmai la Diripu, mănăstirea aia de la 4900 m, din podişul Tibetului.

Nu mai spune!, şi Barbara izbucnise în râsul ei molipsitor, adăugând: ce facem noi, numai cu oficierea ritualului din spaţiul unei mănăstiri s-ar potrivi!

Ştii ceva, plusase, Chris, pe ima­gi­nar, de-i dau, vârfului ăla de munte, numele Capri, ai avea ceva împotrivă? În fond, dacă există undeva, pe hartă, la nivelul mării, o insulă cu numele ăsta, de ce n-ar fi şi un pisc, aici, sus, pe vârful, încoronat de nori, al muntelui ?

Barbara se simţea prinsă în difi­cul­tatea. Cum să depindă existenţa unui nume de părerea ei ? Pe deasupra, chestia cu şampania comandată la ca­me­ră o pusese pe gânduri. Nu era pani­cardă, de felul ei, dar vorba lui i se pă­ruse aruncată ca o bombă. Depinzând, de-acum, modul în care urma să explo­deze. Ceva, ceva, presimţise că urma să se în-tâmple. Din felul în care Chris îşi alesese poziţia în aşa fel încât să-i cadă ei sub ochi chiar când deschidea uşa. Semn că, avea o slăbiciune pentru locurile la vedere…

O operă fotografică, punctase, cu acelaşi aer marcat de siguranţa celui capabil să fie a toate apreţuitor.

A urmat, iarăşi, o pauză, făcută anu­me, ca Barbara să-şi dea şi mai bine sea­ma cu ce mare specialist are de a face.

Barbara, aude, într-un târziu vocea lui Chris, dar ea nu îi dă importanţă, stăpânită de unda de nelinişte care o tot scaldă în fiori.

Eşti atât de frumoasă, parcă se forţează, elogiindu-i, curtenitor, nurii, nu­mai că gândurile Barbarei aleargă, li­bere, după cum le-a îngăduit, încercând să se asigure că nu are motive să-şi mai facă probleme. E la mintea cocoşului, îşi spune, tot mai sigură pe ea, că, tacit, am intrat într-un târg în care unul urmează să îl tragă pe sfoară pe celălalt. Iar pintenatul Chris se înşeală amarnic, de-şi închipuie, cumva, că el are să iasă în câştig! Răbdare, răbdare şi tutun, că am apucat pe o cale de poveste şi înainte mult mai este…

Ce crezi, mai are rost să continuăm filmările astea pentru Miss, întreabă, grăbit peste măsură, Chris, apucat de un gâfâit, de parcă urca, în fugă, cel puţin către coama unuia din vârfurile Everes­tului.

Privindu-l, cât de istovit aşteaptă răspunsul, Barbara, surâde gândurilor care i-l înfăţişau în ipostaza de victimă şi nu găseşte altceva mai potrivit decât să-l mângâie. La fel ca în prima seară, sub vârful degetelor, îi simte fierbinţeala obrajilor.

Chris îi ia gestul drept încuviinţare, adică şi ea e de acord că nu au mai au rost filmările, şi după ce îşi potoleşte rit­mul respiraţiei, care se accelera, ame­nin­ţând să îl sufoce, revine la tonul acela care îi da prestanţa unui om stăpân pe sine, prin care o făcuse şi pe ea să încremenească, ascultându-l, acolo, în mijlocul Varsstre­tului.

Poate cineva tăgădui, privind aceas­tă fotografie, că nu are de a face cu o autentică Miss?

Întreabă şi i se uită, extaziat, în adân­cul ochilor în timp ce Bar-bara simte un impuls ciudat care o face să se ridice pe vârful picioarelor, ca să fie cât mai aproape de poză. Era curioasă să vadă dacă mai izbutise o ocheadă din acelea, mortale. Mulţumită că găsise ceea ce căuta, revine la întrebare, nu cu un răspuns ci solicitându-i o întărire a părerii asupra felului în care vedea el acea autenticitate:

Tu, chiar, crezi cu adevărat, ce spui?

Aşteptându-l să audă ce zice, clipeşte de parcă abia s-ar fi trezit dintr-un somn în care avusese un vis pe care nu se hotărâse ce să facă, să-l ţină minte sau să-l dea uitării.

Vrei, odată, să spui, se repede, îndârjită, să îi arate că nu are chef să accepte, sub nicio formă, naufragiul, înainte de lansarea în cursă.

Am mers prea departe, să mai fie loc de întoarcere, Chris, acest lucru să-ţi intre bine în cap! Ce vroiai să spui?

Nimic altceva decât că, nu-ţi sunt de niciun folos prefăcătoriile astea cu filmă­rile! Oricâte am face, frumuseţea nu ţi-o pot spori, şi slavă Domnului, ai atâta cât e nevoie pentru a te încununa cu laurii de Miss.

Bine, dar…

Lacrimile îi şiroiesc pe obraji, îm­piedicând-o să mai adauge ceva. Pare că a nimerit cu capul sub un puhoi în plin dezgheţ. Numai atât să-i fi fost dat? Nu prea îi cade bine, mai ales când îşi amin­teşte cu câtă bucurie se lăsase dusă în largul mării de vise, fără să ia seama că sub chipul voinicului năzdrăvan, îi da cu tifla, de fapt, dracul în persoană, pus pe şotii, să-i strecoare în auz zicala: Poale lungi, minte scurtă… I-am spus, odată, că, pornită la drum, nu mai dau îndărăt, nici pentru un regat!, îi vine să strige. Se mulţumeşte, însă, să îl privească pe Chris în aşa fel încât să-i dea de înţeles că, la o adică, cu ea, şi-a găsit naşul, de va călca strâmb, încălcând înţelegerea, vai şi amar o să fie de pielea lui…

Posting....