La Aniversară, Prof. dr. Gheorghe Deaconu – 70
Pe colegul şi prietenul folclorist Gheorghe Deaconu, în 1999, în postfaţa unui volum dialogic ce i s-a dedicat (de către scriitorul Ion Soare), Gheorghe Deaconu – vocaţie şi devenire, îl defineam, pentru tot ce a trăit, a gândit şi a acţionat în planul culturii populare, ca pe „un intelectual haretian”, străduindu-mă să-i fac, dintr-o bogată experienţă de „împreună-lucrare”, un portret, fără voia mea, parţial, alcătuit din secvenţe sugestive şi, pe alocuri, literar. Sceiam, între altele, atunci: «Pentru conturarea acestei personalităţi, trebuie subliniată o calitate inalienabilă: Gheorghe Deaconu este un specialist recunoscut în folclor şi etnografie, pregătit la şcoala modernă a profesorului Mihai Pop, şcoală deschisă împletirii dialectice a tradiţiei cu modernitatea, a teoriei cu praxisul; este cercetătorul neobosit al folclorului „viu”, al obiceiurilor şi datinilor în actualitate, al mentalităţilor în devenire perpetuă, al structurilor ceremoniale şi artistice care se configurează în prezent pentru a se reorganiza necontenit sub impulsul tendinţelor şi factorilor interni şi externi. Această calitate a lui Gheorghe Deaconu trebuie de două ori subliniată: atât pentru realizările individuale (…), cât şi pentru realizările instituţiei pe care o conduce…»
Este de menţionat că, în cartea evocată, confesiunile lui Gheorghe Deaconu dobândesc calitatea de „martor” din partea unui performer în domeniul culturii populare şi al acţiunilor culturale din Vâlcea de dinainte şi de după ’89 şi o aceeaşi calitate o posedă şi utilul documentar bio-bibliografic care le probează şi susţine, integrându-le, cu partea lor de exemplaritate, într-o semnificaţie mai largă.
Trecând la alt palier al rândurilor de faţă, remarcăm caracterul emulativ de excepţie al relaţiei lui Gheorghe Deaconu cu profesorul (nostru) Mihai Pop, creativitatea sa ca discipol şi exeget al Profesorului. Pot afirma, în deplină cunoştinţă de cauză, că atât de mult s-a identificat Gheorghe Deaconu (şi „echipa” sa) cu spiritul profesorului Mihai Pop, lucid, luminos, activ, întemeietor şi generos, venind în întâmpinarea iniţiativelor locale şi consacrându-le prin sprijinul său (Vâlcea ocupând, în acest plan, un recunoscut loc de frunte în ţară), încât emulaţia efervescentă (şi, desigur, jertfelnică) în care a lucrat nu i-a îngăduit timpul material şi relaxarea psihică pentru minima distanţare necesară meditaţiei şi creativităţii ştiinţifice proprii în raport cu opera Profesorului, ca şi cu sine însuşi.
De la acest nivel expresiv, care-l proiectează ca pe unul dintre cei mai dotaţi protagonişti ai demersului teoretic, din „şcoala Mihai Pop”, Gheorghe Deaconu „coboară” mai greu pentru novici, dar o face ordonat şi, uneori, aproape didactic, încât, dacă este lecturat cu consecvenţă, dovedeşte la tot pasul „buna rânduială” şi limpezime. Impresionează, într-adevăr, din „mantaua” Profesorului, dar şi din dotaţia exegetului, gândirea sistemică aplicată la proces / devenire, puterea de analiză şi aceea de sinteză, la fel de consistente fiecare, coerenţa interpretării, ca şi a dicţiunii, ştacheta intelectuală constantă, claritatea ideilor şi eleganţa frazei; acestea se menţin în discurs chiar şi când un „ce” diegetic este implicat: aspecte confesive (la persoana I), în dorinţa de inter-comunicare cu cititorul, atras astfel către „aventura” ideatică, bucuria descoperirilor, fervoarea trăirii ideilor – ceea ce, barthian vorbind, putem spune că avem de a face, în cele două cărţi, cu un „discurs îndrăgostit” de… obiectul investigaţiei!
Nu exemplificăm îndeaproape, întrucât rostul textului de faţă nu este acela de a-l prezenta pe Profesorul Mihai Pop în viziunea lui Gheorghe Deaconu, ci vizează personalitatea şi realizările colegului şi prietenului ajuns şi el (neînchipuit de repede!) la vârsta septuagenară; iar dacă paginile sunt multe, este pentru că şi realizările sunt multe. Amintesc, succint, pe acelea semnificative din planul său editorial: iniţierea, în 1970, a seriei „Folclor din Ţara Loviştei”, prin antologia de cântece, legende şi studii, realizate prin cercetarea efectuată de un colectiv de la Institutul de Etnografie şi Folclor şi de la Universitatea din Bucureşti, sub conducerea prof. univ. dr. doc. Mihai Pop; din această serie, au mai apărut, până în 1989, prin grija lui Gheorghe Deaconu încă două culegeri; iniţierea, documentarea etnografică, co-redactarea şi tipărirea monografiei-album Arta populară din Vâlcea (1972), cu concursul specialiştilor Paul Petrescu, Elena Secoşan, Georgeta Stoica, Ion Vlăduţiu şi al cercetătorilor vâlceni. Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale în Vâlcea, 1968-2008, lucrare în două volume: vol. I (2008), vol. II (2010), însoţită de Catalogul subiectelor etnoculturale (2010), cuprinzând indicele tematic şi de autori corespunzător. Cele două volume dau seamă de cei 40 de ani de activitate a instituţiei (cu denumirea de azi, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea) pe care Gheorghe Deaconu a condus-o mai bine de trei decenii, implicând o strategie etnoculturală şi o metodologie de acţiune riguroase, realizate în mod tenace şi cu foarte bune rezultate. Se evidenţiază un travaliu ieşit din comun al autorului, pentru documentarea şi arhivarea informaţiilor, clasarea materialului, organizarea lui tematică, iar, în interiorul acesteia, prezentarea (analitică) a informaţiei în ordine cronologică, an de an. Unică în spaţiul editorial românesc relativ la demersul instituţional de profil, lucrarea, realizată la editura „Patrimoniu” din Rm. Vâlcea, are şi calitatea de „martor” şi cronică a unei perioade semnificative din istoria recentă a devenirii culturii tradiţionale româneşti; Cultura tradiţională din Vâlcea, 1968-2013. O istorie concentrată şi ilustrată (Rm. Vâlcea, Ed. „Patrimoniu”, 2013), realizată în colaborare cu Elena Stoica, succesoarea de azi la conducerea aceleiaşi instituţii menţionate mai sus. Având un conţinut informaţional bogat, asociat cu ilustraţii, lucrarea este o cronică a celor mai însemnate şi semnificative realizări ale vieţii cultural-artistice vâlcene, atât în domeniul folclorului şi artei populare, cât şi în domeniul creaţiei şi interpretării artistice originale din perioada respectivă;
Sărbătoarea „Alegerea de june” – ritual şi spectacol (în colaborare cu Gheorghe Tomescu, profesor în comuna Muereasca, unde s-a păstrat obiceiul respectiv), lucrare de etnologie aplicată, tipărită în 2010;
La acestea se adaugă peste 30 de studii şi articole de profil etnologic, publicate în Revista de Etnografie şi Folclor, în Studii şi Comunicări de Etnologie (Sibiu), în seria Sinteze a Centrului Naţional al Creaţiei Populare, în Cerc, revista Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, în Caietele ASER, în revista Studii vâlcene, în diferite volume colective, ca şi în Enciclopedia judeţului Vâlcea – lucrări care-şi aşteaptă adunarea în volume personale.
Ieşind, din anul 2005, în orizontul pensiei (pe care i-l dorim cât mai extins!), Gheorghe Deaconu a înfiinţat Ateneul „Meşterul Manole”, iar, în cadrul acestuia, editura Fântâna lui Manole, una din puţinele edituri cu program, cu serii tematice susţinute an de an. Între cărţile de profil etnologic editate, amintim, pe lângă cele două dedicate profesorului Mihai Pop, pe acelea despre Teodor Bălăşel, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa (şi folcloriştii vâlceni), Constantin Catrina, Nicolae Constantinescu, Ion Ghinoiu, şi cel mai recent, Vartolomei Todeci (exemplară monografie de folclorist!).
Pornind de la «arhetipul» tatălui său, care, rostind oraţia de nuntă, povestea fascina(n)t mulţimii despre «tânărul nostru împărat» şi aleasa lui, îl văd pe Gheorghe Deaconu, în alt plan, reuşind an de an ca, din «pridvorul vâlcean», să arate lumii celor de azi şi celor de mâine, comorile de viaţă, de spiritualitate şi artă realizate de „ai locului” său, exponenţi ai neamului supravieţuind – şi prin datini, basme, doine, proverbe sau joc – „gâtuielilor”din partea istoriei. Ca Nicolae Boierescu călare în faţa alaiului de nuntă, Gheorghe Deaconu are nu numai patima faptei, ci şi patima rostirii ei…
Ioan St. Lazăr