În variabilitatea vârstelor creatoare


de Aureliu Goci*


Ioan Barbu  şi-a sărbătorit  grandios  vârsta de 75 de ani. Nu ştiu cum s-a aniversat la alte vârste, dar, probabil, a ales omagiul la masa de scris.

Omul masiv, cu voce ştearsă, striată, dar cu priviri năucitor de mobile, pare extrem de ocupat, dar este omniprezent şi accesibil tuturor. Nimic nu se poate opune unei organizări ca la carte, chiar dacă s-au adunat la un loc mari personalităţi cu gusturi contradictorii şi gânduri de supremaţie disolvante. Mărturisesc, omul nu mi-a plăcut de la început. Începând cu numele: dacă există un Ion Barbu, un mare poet (poate mondial) şi un profesor de matematici superioare, cu acest nume, atunci cel mai tânăr Ioan Barbu trebuie să-şi schimbe numele şi Ioan Barbu ar fi avut variante simple: Ion Ioan Barbu şi Ioan Barbu Delavâlcea. Dar omul a hotărât că mai poate fi un Ion Barbu, ziarist şi scriitor din Râmnicul Olteniei de sub munte, unde s-au născut mulţi şi mari creatori. De la început, lui Ioan Barbu i-a plăcut să fie ctitor şi polivalent.

Aflat în categoria enciclopediştilor renascentişti, Nenea (cum îi spun prietenii) şi-a mai descoperit un „talent” cu care să ne surprindă, acela de organizator de manifestări omagiale la împlinirea vârstei de 75 de ani. Dacă a chemat atâta lume, dacă a pus atâtea personalităţi pe drumuri, atunci „chermeza” aniversară trebuie să iasă perfect. Şi a ieşit. Raza sa de acţiune a rămas, cu aceeaşi eficienţă, mondială. În puţinele clipe când am putut să stăm de vorbă, l-a sunat fiul său din Statele Unite, ca să-i spună „La mulţi ani!”. Comunicarea  de pe Ocean i-a subţiat o secundă zâmbetul.

Dacă punem biografia de o parte şi opera de alta, vedem că lucrurile nu s-au ordonat repede şi armonios pe albia ascendentă a carierei. Debutant târziu cu reportaje de teren, a trecut prin experienţe şi acumulări formative până a ajuns autorul de romane rafinate şi durabile de astăzi.

Având ca instrument doar fragilul condei, Ioan Barbu, fondator şi polimorf, creează o zonă de magnetism spiritual în jurul său, apropie oamenii, le descoperă afinităţi, îi lasă uniţi de un proiect, de o idee, după care se poate retrage discret. Fără să avem relaţii durabile, fără să fim prezentaţi, am ajuns, în contexte amicale, la concluzia că ne cunoaştem de o veşnicie şi am colaborat la arhitectura Parnasului.

În fond, oamenii se atrag între ei probabil prin energia misterioasă a altei persoane. De aceea, cred că George Ţărnea trebuie să ne fi făcut, cândva, de mult, cunoştinţă. George era cel mai bun prieten al meu – aud că şi al lui Ioan Barbu – şi l-am însoţit în ultima lui călătorie în spaţiul originar, de siguranţă.

Înalt, masiv, curbat ca un arc din care tocmai au pornit săgeţile ochilor fremătători, cu braţe lungi de rugbist care întotdeauna ţine ceva în mână, Nenea Ioan Barbu îmbrăţişează pe toată lumea, fără să atingă pe cineva. Şi toată lumea se poziţionează în jurul lui, căci numai el ia deciziile şi are soluţii pentru toate problemele, deţine bagheta magică ştiutoare a locului fiecăruia. De aceea, oamenii mai interiorizaţi, mai singuratici – cum sunt eu – stau neliniştiţi în prezenţa lui, căci oricând poate să-i bage în seamă, să-i însărcineze cu un element de acţiune, să-i scoată din inerţie şi să-i urce pe scenă.

La Vâlcea, ca în alte – puţine locuri – s-a cristalizat, cred, conceptul de provincie creatoare, care a mutat centrul de greutate al literaturii. Chiar dacă scriitorii importanţi au migrat la Centrul zonei de creaţie, chiar dacă marile edituri sunt în Capitală, chiar dacă critica decidentă şi ierarhizantă oficiază pe Podul Mogoşoaiei, au mai rămas câteva spaţii creatoare unde nu numai se nasc, ci şi se localizează identitar valori adevărate. Vâlcea a rămas un asemenea loc cu specificitate creativă, alături de neaşteptatul teritoriu al Ialomiţei, loc de rezidenţă pentru scriitori importanţi. Vârsta aceasta plenară, apolinică, împlinită de Ioan Barbu nu l-a detaşat pe scriitor de marile probleme, ci, am spune că, dimpotrivă, au accentuat specificitatea şi greutatea conexiunilor cu ritmurile şi interogaţiile cotidianului. Nu te poţi dizolva în lumea satisfacţiilor burgheze, câtă vreme mai există durere şi sărăcie. Şi Nenea, Ioan Barbu, şi gazetarul şi scriitorul au rămas în prima linie a bătăliei pentru superioritatea zilei de mâine, combatanţi împotriva eroziunilor care degradează realitatea.

*Aureliu Goci – profesor universitar, editor, eseist, critic şi istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În critica şi istoria literară, a devenit unul din cele mai importante nume, care a căutat, permanent, să privească fenomenul literar în complexitatea lui şi în dinamica devenirii culturale româneşti. Obiectiv şi onest, el este un profesionist care se situează deasupra unor perspective critice de conjunctură.