În jurul lumii, pentru a doua oară

12. Printre papuași, într-o lume fascinantă

Traversând marea barieră de corali și marea coralilor debarcăm în Port Moresby – Noua Guinee, țara ce poate fi înscrisă în Cartea Recordurilor. Împreună cu jumătatea vestică ce apar­ține Indoneziei este a doua ca mărime după Groenlanda, cei 7 mili­oane de locuitori vorbind 800 de limbi diferite ce reprezintă 1/8 din totalul lim­bilor globului și unde există încă multe triburi ce nu au niciun contact cu lu­mea civilizată, trăind în locuri până în prezent neexplorate. Aici se află și ulti­mii canibali din lume, cea din urmă victimă fiind un turist, în anul 2011. Trei sfer­turi din insulă este formată din pă­duri tropicale, iar munții ajung până la 4500 metri înalțime. Foarte interesant  este vârful acoperit veșnic de zăpadă și asta în zona tropicală cu temperaturi per­manent peste 30 grade. Populația, veche de peste 50.000 de ani, a fost descoperită de portughezi (Jorge de  Meneses, în 1526), care-i vor denumi pe băștinași Papuași (păr creţ, în lim­ba malaieză). Numele de Nueva Guinea îl datorează căpitanului spa­niol Inigo Ortiz de Retes, care, în 1545, a asemănat-o cu Guineea africană. Va fi disputată de olandezi, germani, bri­tanici și australieni, ocupată de japo­nezi și, în final, din 1973 existând inde­pendentă.

Port Moresby sau Mosbi, cu cei 300.000 de locuitori, în majoritate Motu, reprezintă un contrast  izbitor între zona centrală modernă, cu blocuri înalte de locuințe, hoteluri, bi­rouri sau bănci, cartierele elegante ale ambasadelor, cele rezidențiale, parcuri și grădini ornamentale, orașul vechi cu străzi întortochiate din cartierul Boroko cu magazine, restaurante, cafenele și periferia, unde o aglomerație mare de populație locuiește în barăci dărăpă­nate, murdare, urât mirositoare. Toate aceste construcții din lemn acoperite mai ales cu tablă sunt suspendate pe stâlpi egali. Sunt spații de locuit sau cotețe de păsări sau porci. În jurul lor mișună o droaie de copii și câini, spec­tacolul oferit fiind de-a dreptul depri­mant. Avertizați să nu ne aventurăm de capul nostru prin oraş, mai mulți tu­riști au  închiriat un microbuz cu care am vizitat în centrul orașului-port o  clă­­dire interesantă din lemn combinat cu piatră, cea a Parlamentului, unde, sub un acoperiș de 10.000 m.p., se află săli de şedințe, de spectacole,  săli de sport, ministere etc. A fost inau­gurată de Prințul Charles, în 1984. Impo­zantă este fațada albă, cu or­na­mente, sculpturi și fresce, ce înfăți­șează diferitele triburi papuașe. Tot în centru se mai află clădirile elegante ale ambasadelor, biserica catolică și o inte­resantă grădină botanică, cu plan­te exotice, o minunată colecție de or­hidee, voliere cu păsări diferite, pa­pa­gali și frumoasa pasăre a paradi­su­lui, precum o mică grădină zoologică și insectariu cu sute de feluri de flu­turi.Tot cu mașina am dat și o tură prin diverse cartiere și falezele cu plaje în general murdare, una singură, Ela Beach, fiind acceptabilă pentru turiști, aici găsindu-se și câteva hoteluri ele­gante. În rest, casele sunt la apă, fiind construite din lemn și susținute pe pi­loni de-a lungul unor punți ce se întind adânc în mare, formând adevărate  car­tiere care adăpostesc mii de su­flete. Un alt cartier interesant este Koki -Markt, unde, direct din bărci, negus­torii își vând marfa: pește, zarzavaturi și fructe, o adevărată piață pe apă. După amiază, plecăm într-o excursie, de data aceasta organizată pentru toți tu­riștii. Am vizitat două sate de papuași în inima insulei. După o oră de mers, la început pe o autostradă modernă și iluminată, apoi pe un drum de munte, ajungem în Baruda, un sat de băști­nași ce cobora până la mare, cu acele case pe care le-am descris, dar cu o populație foarte prietenoasă. Ne în­tâm­pină în special mulți copii, fericiți să fie fotografiați împreună cu noi. Pri­marul ne-a oferit un frumos spectacol în piața satului, cu femei, bărbați și copii îmbrăcați în costumele lor tra­di­ționale, cu corpurile și fețele tatuate în culori vii. În cel de-al doilea sat, Ta­tana, am asistat la un spectacol ase­mă­nător, cu oameni deosebit de feri­ciți, care nu s-au ascuns în spatele mi­zeriei în care trăiesc. Ghidul ne-a spus că starea aceasta o consideră nor­mală, ei fiind cei ce vor să trăiască așa, cum au trăit și strămoșii lor. Inte­resant este că toți papuașii au dinții colorați în roșu, cum se poate vedea și din poza atașată. Ne-am rugat și în cele două biserici din satele vizitate. Cea din Baruda avea și un nume  drag nouă, Emanuela, ca al maicii starețe de la Mânăstirea Dintr-un Lemn. Imaginile pe care le-am văzut  ne vor rămâne mult în suflet. Sunt imagini cu oameni săraci, dar primitori, cu copii fericiți, o mulțime de oameni aclamând și salu­tând când treci pe lângă ei, dar cu niciun cerșetor. Bucuria de a vedea atâta lume albă li se oferă însă foarte rar, fiindcă aici acostează doar două vapoare de croazieră într-un an.

A doua zi, străbatem toată ziua strada Torres, pasajul strâmt  cu 274 de insulițe, înverzite și cu plaje întinse de nisip, dintre care numai 21 sunt lo­cuite, ce seamănă mult cu Maldivele, situate între Papua Noua Guinee și Australia, teritoriu  extrem de periculos de străbătut din cauza bancurilor de corali, nisip, a stâncilor și a adâncimii destul de mică a apei,  de numai 12 m. Din aceste motive, vasele ce tranzi­tea­ză zona sunt însoțite și de un pilot experimentat. Insulele aparțin Austra­liei, majoritatea fiind nelocuite, unele dintre ele purtând numele zilelor săp­tă­mânii, care le-au fost date de căpi­tanul Blight, în 1796, după zilele în care le-a descoperit în drumul său spre Tahiti. Reamintim că acest renu­mit căpitan este cel care a comandat nava Bounty pe care a avut loc revolta marinarilor, care, ulterior, pentru a  scă­pa de rigorile legii s-au ascuns pe in­sula Pitcairn din Pacific. Torres Strait, des­crisă încă din 1606 de Luis Vaez de Torres, se continuă la vest cu Golful Carpentaria și marea Arafura, care nu este mai adâncă de 50 m, în care cele mai sigure pasaje sunt Endeavour Strait și canalul Prince-of-Wales, des­co­perit în 1803 de Matthew Flin­ders. De două zile de când navi­găm prin acest labirint, marea a fost ca oglinda de liniștită.

În zilele de călătorie pe mare, ca pasagerii să nu se plictisească, se or­ga­nizează diferite chermeze, show-uri, concursuri, vernisaje ale unor expo­ziții, licitații, degustări și mese de gală ale capitanului. Fiind perioada de carnaval în Germania, am avut si noi un carnaval al nostru, cu spectacole, mu­zică, în costumație adecvată. Ger­manii fiind un popor foarte vesel, când e vorba de distracție, atmosfera a fost în aceste zile incendiară.

După ce am traversat strada Torres am intrat deja în teritoriul enorm al Indoneziei, care deține 17.500 de insule, dintre care cele mai importante sunt, de la vest la est, Sumatra, Java, Bali, Borneo, Sulawesi, Molucele și partea de vest a Papuei Noua Guinee. Primul contact îl avem cu insula Mo­lucele, paradis tropical al mirodeniilor și al turiștilor iubitori de ștranduri și scu­fundări în miraculoasele bariere de corali ce numără peste 1000 de insule și 400.000 de locuitori. Primul care va deschide drumul spre insulele miro­de­niilor dorite de o lume întreagă va fi Vaso da Gama, în 1498. Vor urma ne­gus­­tori chinezi, malayesieni, din Ori­en­tul Apropiat, spaniolii, olandezii, en­gle­zii. Cei care vor monopoliza producția și comercializarea acestor minunate arome vor fi olandezii. După cel de-al doi­lea război mondial, în 1945, Indo­nezia, deci și Molucele, îşi vor declara independența.

Prima insulă vizitată a fost Ambon, capitala provinciei de Sud a Molucelor, cunoscută și sub numele de Regina Estului, datorită producției mari de cui­șoare și muscat. Despre efectele desin­fectante ale cuișoarelor se cu­noș­tea încă din Antichitate, de acum 2000 de ani, de pe vremea dinastiei Han, la curte fiind primiți numai cei ce în prealabil își desinfectau gura prin mestecarea de cuișoare. Primirea a fost oficială. Am fost salutați de doam­na secretară, de domnul primar (aten­ție, structura organizatorică cunos­cu­tă), de o orchestră, de dansatoare, căpitanul vasului nostru răspunzând cu mulțumiri la călduroasa mani­fes­tare. Orașul este destul de murdar și aglomerat, cu străzi împânzite de mașini, cu foarte multe motociclete și ricșe, însă este foarte viu și cu oameni foarte amabili şi zâmbitori. Am vizitat ce era mai important, trei moschei, din care una aproape nou finisată, două biserici, anglicană și protestantă, din păcate transformate în săli de fes­ti­vități, magazinul central, bazarul, palatul guvernamental, ruinele fortului Victoria, construit de portughezi în 1575, Ambon Plaza cu Monumentul Prie­teniei, Gongul păcii, un gong enorm aurit, care în centru are globul pământesc înconjurat de drapelele tuturor țărilor, desigur și al României, al Republicii Moldova, unde ne-am tre­cut și în cartea de onoare. Am vizitat și  magazinele de pe străzile principale Patty și Pattimura, monumentul căpita­nu­lui Pattimura, erou în luptele împo­triva olandezilor, ridicat exact pe locul unde a fost executat. Am mai vizitat piața centrală Pasar Gotong Royong, urât mirositoare, cu tarabe murdare, improvizate, pe care erau înșirate zar­za­vaturi, fructe, ouă proaspete sau de 100 de zile, ca în China, dar și carne și peşte, toate aruncate alandala. Inte­re­sant este că localnicii mănâncă mai mult pe stradă de la așa-zisele bucă­tării pe rotile, niște cărucioare pe care sunt așezate oale, cratiți sau tigăi în care se prepară diverse mâncăruri, de obicei prăjeli, ciorbe și salate. Restau­rantele  sunt rare, mici și murdare. Se pare că dezordinea este lozinca lo­curilor. Ca recomandare: trebuie să te uiți întotdeuna pe unde calci, cana­li­zarea însemnând aici un șanț săpat de-a lungul trotuarelor, uneori desco­pe­rit sau cu capace lipsă, care îți oferă miresme neplăcute, făcându-te să nu mai mănânci trei zile.

Acum, o secvență zguduitoare din ultimele clipe de viață ale eroului na­țional Pattimura. După ce a fost prins și condamnat la moarte, ultimele lui cuvinte, când i s-a pus ștreangul, au fost: „Vă doresc să aveți o zi fru­moa­să!”. Un alt erou național, Christina Martha Tiahahu, are un monument pe o colină ce oferă o largă perspectivă asupra orașului. Există și un muzeu, Siwalima, cu colecții etnografice, isto­rice, arheologice, geologice, cu unelte de pescuit și de transport marin și, bineîn­țeles la loc de cinste, ce are insula mai prețios, cuișoarele, nucșoa­rele de muscat și Sago, acea făină din care se pot prepara în special prăjituri, se poate folosi la gătit sau ca înlocuitor fără gluten de amidon și care se obține din tulpina palmierului Sago. Plecarea din Ambon a fost lacrimogenă. Un grup de tineri în costume tradiționale ne-au delectat cu dansurile lor popu­lare, dar și cu dansuri nemțești. Apoi, școlarii în frumoase uniforme bleu­ma­rin și alb au ținut, conform tradiției, un șirag de flori  ce-i lega de vaporul nos­tru și care, în momentul în care ne-am dezlipit de țărm, s-a rupt, aceasta în­sem­nând că vom rămâne sufle­teș­te le­gați unii de alții și că vom re­veni. Într-un fel, rezumând, ceea ce vezi e dezolant prin dezordine și mur­dărie, pentru noi, europenii, total neo­biș­nuit, numai că oamenii locului sunt deo­sebiți: deschiși la suflete, zâm­bitori, amabili, prietenoși, politicoși, dar  prost îmbrăcați. Nu sunt, repetăm,  cer­şetori.

Dacă Ambonul este capitala Molu­celor de Sud, Ternate este cea a Molu­celor de Nord. Este de fapt partea ce se ridică la 1721 metri din ocean a vul­canului Gamalama, ultima dată activ în 2004. De forma unei căpățâni de zahăr și cu un diametru de 10 km., in­sula are o populație de 60.000 de  locuitori. A fost constituită ca regat în 1257 și mai târziu a ajuns  sultanat în­floritor, datorită comerțului cu muscat, sago și cuișoare. A fost descoperită de Magelan în 1521, dar după o scurtă domi­nare spaniolă va fi preluată de olan­dezi în compania Indiilor de Est, sul­tanul devenind coacționar la comer­țul cu mirodenii. Aceeași soartă o va avea și insula învecinată, Tidore. După declararea independenței Indoneziei va aparține acesteia, devenind capi­tala Molucelor de Nord. Pe o căldură de-a dreptul insuportabilă, am vizitat ce era mai  important, conform pro­gra­mului. Mai pe jos, mai cu taxiuri (aici sunt o puzderie de microbuze care circulă în toate sensurile, cu prețuri foarte mici), am vizitat palatul sulta­nu­lui, care este și cel mai important obiec­­tiv turistic. Așezat pe o mică co­lină cu vedere superbă asupra mării, este accesibil de-a lungul a 50 de trep­te late, ceea ce îi conferă o ele­ganță deo­sebită. Foișorul cu terasa, holul prin­cipal, saloanele de primire, sala tro­nului și terasa din spate reprezintă un amestec de stil colonial și oriental foarte armonios alcătuit, cu mobila ma­sivă de lemn, cu multe porțelanuri, arme, cadouri primite de sultan la di­verse ocazii, drapele, tablouri, oglinzi și lampadare. Palatul e înconjurat de un parc cu verdeaţă, copaci orna­men­tali, havuzuri, un lăcușor și multe pa­vilioane acoperite cu stuf. În apro­pie­re se află moscheea sultanului cu un bogat interior în lemn sculptat. Pia­ța centrală este un enorm bazar în aer liber cu tarabe, corturi sau așezate di­rect pe pământ. Alături de piața de zar­zavat și fructe se găsește cea de peşte și carne, precum și cea de obiecte de îmbrăcăminte și de uz casnic. Intere­sant este și fortul Oranye, în stare ori­gi­nală, aflat în centrul orașului, cons­truit de olandezi în 1607, care poate fi admirat din exterior și din poarta prin­ci­pală, actualmente aici rezidând ca­teva familii și armata. Lângă apă, un uriaș mall modern și o moschee, cea mai mare din Indonezia, cu două etaje și 4 minarete, dintre care două au baza în apă, într-o combinație de cu­lori în verde, alb și auriu, care se oglin­deș­te majestos spre seară în apa cris­talină a mării. Am încheiat vizitarea orașului cu biserica catolică, o cons­trucție masivă de piatră cu un frumos altar și crucifix din lemn sculptat, iar pe pereți nișe cu sculpturi ce înfă­ți­șează cele 14 stațiuni ale Golgotei. Am semnat în cartea de onoare a bisericii, ne-am întreținut cu preotul care a fost extrem de amabil, oferindu-ne mașina proprie să ne conducă la vapor. La plecare, o asemănătoare despărțire ca în Ambon, cu cor de copii și dan­suri. Din nou ne-au curs câteva  lacrimi pen­tru dragostea cu care am fost pri­miți pe insula lor. După masa de seară a avut loc botezul traversării Ecua­to­rului, de data aceasta de la Sud la Nord, în același cunoscut ritual prin care Neptun, stăpânul mărilor, urca la bord cu suita ca să curețe pasagerii de praful pământean cu apă curată de mare, în acest fel putând naviga liber mai departe.