De la Eminescu la Unirea cea mică


De Ziua Culturii Naționale aș fi vrut să scriu și eu ceva despre Eminescu. Nu am putut. Nu a mai fost loc. Tot ce aș fi vrut să spun despre Eminescu au spus alții, mult mai bine și mai frumos, în decursul timpului. Tot ce nu am vrut să spun despre Eminescu, și nu mi-aș fi dorit vreodată să aud așa ceva, în aceste zile au spus alții. Vrute și nevrute. Mi-ar fi plăcut, deși pare o naivitate acum, copiii mei să-l descopere singuri pe Eminescu, așa cum reușesc ei să-l înțeleagă, fără elemente de ghidaj care, uneori, explică prea mult. Anumite lucruri chiar nu trebuie spuse, ci simțite. Pentru că marele poet are niveluri de înțelegere pentru toată lumea, de la ritmicitatea unui cântec de leagăn până la ample interpretări filozofice. De fapt, această calitate a poeziei sale m-a fascinat încă de copil. Dar nu se mai poate. Eminescu este peste tot, are referate pe orice site care poluează internetul. Peste tot directive despre cum să-i înțelegem viața și opera. Peste tot eminescologi care se iau la harță pe cât de mult îl prețuiesc pe Eminescu sau patrioți care sar la bătaie cu ciomegele în numele unui ideal sfânt: Eminescu! Spectacolul este unul grotesc. Tocmai ceea ce condamna poetul național în scrierile sale, declamarea unui patriotism de fațadă, fără consistență, care să slujească unui scop minor, tocmai asta fac cu numele său. Iar de ziua sa, cu atât mai mult, necinstindu-i memoria în ciuda intenției declarate. Firește, nu a mai fost loc și pentru mine.
Dar cum trece o sărbătoare și vine alta, românii se vor împăuna cu meritele înaintașilor care au dat cu tifla occidentalilor, i-au fentat șmecherește, alegând același domn în ambele țări române, prin divanurile ad-hoc, deși fusese vorba altfel. În realitate, românii au beneficiat de o fereastră de oportunitate în urma Congresului de Pace de la Paris din anul 1856, ce a urmat Războiului Crimeii. Atât Franța, cât și Prusia, au susținut autonomia țărilor române, ieșirea lor de sub influența Rusiei și, mai apoi, a Turciei (Imperiul Otoman la acea vreme), garantarea Unirii. Fereastra, de altfel, s-a închis destul de curând, în anul 1870, odată cu primul glonț și primul căzut în Războiul Franco-Prusac. Ceea ce vreau să spun este că marile înfăptuiri din istoria noastră modernă, oricât ne-am învârtoșa, n-ar fi fost posibile fără intervențiile marilor puteri, chit că vorbim de Mica Unire, Independența sau Marea Unire. Marii oameni de stat ale căror merite le cinstim n-au fost nicidecum niște judecători asupra faptelor, ci, eventual, niște avocați abili care au știut să se folosească de ferestrele de oportunitate ivite. Au stat la pândă, ca să zic așa. Nu este mai puțin adevărat că și marile traume din istoria națională, dacă ne referim doar la Dictatul de la Viena, Pactul Ribbentrop-Molotov sau Conferința de la Ialta, s-au produs tot cu concursul marilor puteri.
Lucrurile nu au evoluat prea mult dacă ne gândim că și în zilele noastre interesele României sunt ca niște frunze în bătaia vântului. Când ne gândeam și noi că după a doua sau a treia încercare am reușit aderarea la NATO și la UE și vom avea un viitor previzibil, vine dușul rece al (ne)aderării la Spațiul Schengen. Dar parcă avocații noștri de acum nu-s la fel de abili precum erau cei de pe vremuri, nici la fel de pricepuți în modernizarea statului.