Constituirea treptată şi dificilă a unui profil poetic distinct
Studiul profesorului Ion Predescu („Cezar Baltag – conceptul și privirea”, Editura Scrisul Românesc, 2014) se numără printre primele exegeze de amploare dedicate unui poet debutat în anii ’60 şi care a avut o prezenţă mai curând discretă în lumea literară. Cum Cezar Baltag nu a fost numai un poet important al generaţiei ’60, ci şi un intelectual de rasă – cu preocupări constante de critic, eseist şi traducător – studiul lui Ion Predescu ia în considerare toate aspectele muncii sale artistice, începând, fireşte, cu eseistica, întrucât aceasta, dând măsura înţelegerii fenomenului artistic în general, înlesneşte pătrunderea, niciodată uşoară, într-un univers poetic. Dar nu numai din pricina acestui simplu şi logic argument domeniul esteticii ar avea, în cazul special al unei monografii despre Baltag, întâietate. Din eseurile – de la bun început maturate – ale lui Baltag se poate mai lesne deduce temeiul referinţelor lui culturale (literare, filosofice, teologice), care au jucat, şi în cazul poeziei sale, acelaşi rol de suport evocativ, dar altfel instrumentalizat. Ion Predescu se arată uimit şi încântat de amploarea cunoştinţelor poetului şi de felul cum acestea, fecundând interpretarea, îmbogăţesc şi înnoiesc obiectul. I se pare de necontestat faptul că, prin modul cum valorifică trimiterile şi îşi pune constant în mişcare asociativitatea, Baltag face parte din familia de spirite reprezentată la noi de Eugen Simion, Nicolae Manolescu (cel din Teme), Valeriu Cristea, Ion Pop, M. Martin sau Al. Călinescu (din Biblioteci deschise).
Din volumul Paradoxul semnelor se desprinde cu claritate concluzia că ochiul eseistului Baltag caută în tot ce observă o coerenţă superioară. Sensuri profunde se degajă din toate operele analizate, care nici nu ar fi fost supuse analizei dacă nu i-ar fi prilejuit astfel de desprinderi metafizice.
Surprinzător e faptul că acest mod de operare funcţionează şi în demersul critic al autorului, care e însetat să descopere neîncetat semnificaţii, să sporească numărul lor prin asocieri multiple şi să dea obligatoriu un vector filosofic tuturor aspectelor, chiar ale celor accesorii, ale intreprinderii sale.
Cum funcţionează gândirea lui producătoare e instructiv de ştiut. Ion Predescu dă impresia că se află întotdeauna într-un bloc-start, aşteptând nerăbdător ocazia dezlănţuirii orgasmului abductiv (cum se exprima Eco), adică, în cazul lui, a unui torent de relaţionări, de trimiteri livreşti, mai mult sau mai puţin adecvate, la scriitori, critici, teoreticieni care, de-a lungul timpului, au intrat în rezonanţă ori doar s-au apropiat, într-un fel sau altul, de temele sau conceptele luate sub observaţie.
De pildă, interpretând studiul Metaforă şi destin la Lucian Blaga, autorul evocă, pe urmele lui Baltag, pe Ricoeur, pentru ca apoi, pornind de la un cuvânt sau o remarcă propice, să dea drumul unei cascade de analogii stilistice, ce pare de neoprit: “Poetul Cezar Baltag expunde conceptele filosofice ale lui L. Blaga, într-o manieră J. P. Richard, atent la esenţă şi la nuanţe, comparabil cu Radu Enescu, cel din Ab urbe condita. Fluenţa expunerii înseamnă culanţa lexemului. Inefabilul sintagmei structurează retorica demersului critic. O expunere ca într-o «întâlnire admirabilă» (Anton Dumitriu). Spaţiul interior al discursului creează o mitologie subiectivă, «un mit personal» (Ch. Mauron) pentru fiecare lector”.
Totul, la Predescu, devine, poate dintr-un reflex didactic, un prilej de etalare de cunoştinţe şi cerul fiecărui capitol se luminează de artificii şi fuzee livreşti, ca şi cum nu ar exista evenimente literare care să nu solicite toată muniţia din dotare.
Vrei să-i parcurgi până la capăt frazele şi speri să nu apară un cuvânt sau o idee care să acceseze automat “Internetul”, să pună în mişcare “Google”-ul personal. Şi nu reuşeşte decât rareori s-o facă, dar, dacă nu ai renunţat să citeşti şi să “navighezi” odată cu el, te poţi bucura de avantajele întremătoare ale unei băi de informaţie filologică, religioasă şi filosofică de nivel onorabil.
Ceea ce e mult mai important este că acest abuz de trimiteri şi această exuberanţă a analogiilor care spiritualizează adesea textul lucrării sunt, într-un anume fel, potrivite obiectului ei prim – şi anume poezia lui Baltag. O poezie adesea speculativă, care are tentaţii hermetice şi care cultivă misterul şi iniţiază orfic asupra ordinii lumii, nu poate fi abordată fără un astfel de aparat de stors semnificaţii şi de emanat referinţe. De altfel, pe temeiul „ideii de transcendenţă” şi al prezenţei dimensiunii livreşti, poetul Baltag este aşezat acolo unde îi este locul – în cadrul generaţiei ’60 – ca reprezentant al neomodernismului românesc.
Prezentând volumele în ordinea apariţiei, Ion Predescu vrea să surprindă constituirea treptată şi dificilă a unui profil poetic distinct, drumul spre esenţializare şi spre izvoarele mitului al celui care debutase sub semnul lui Labiş şi al comunismului său cu aripi romantice. O mare şi necesară atenţie acordă el mai ales trecerii de la volumul Comuna de aur (1960) la volumul Vis planetar (1964), care inaugurează o altă etapă a poeziei lui Baltag, una în concordanţă cu marile schimbări ideologice şi politice care au netezit drumul intrării biruitoare în arenă a generaţiei ’60.
Întrucât volumul Răsfrângeri (1966) consfinţeşte această primenire lirică, el se bucură de interesul analitic al lui Ion Predescu. Mult mai incitante sunt, însă, pentru el, volumele care îi oferă prilejul încadrărilor teoretice, al provocării de interferări cu domeniile, pentru el suculente, reprezentate de metodologii, concepte, abordări mitografice, epistemologice, gnoseologice, religioase…
Domenii la care ţine ca la lucrurile care îţi înnobilează viaţa şi o fac suportabilă.
Despre Cezar Baltag, Ion Predescu a scris o foarte bună teză de doctorat care se regăseşte în textul studiului actual.
Prof. univ. dr. EUGEN NEGRICI