Constantin Argeşanu: Un telefon care m-a pus pe jar (II)*
– Mai ținem bivolițele astea două pentru lapte și brânză, dar n-o să le mai putem ține mult, că iarna n-avem nutreț. Nu tu fân, nu cositură, nu coceni.
Ca să pricep mai bine, tata apelă la memoria mea.
– Știi tu mai bine cum e, sper că îți aduci aminte cât alergai și cum te zbăteai ca să le ținem. Îți erau tare dragi. Veneai de la Călugăreni, de la liceu și dai fuga cu bivolițele la păscut. Erai tare mândru că le aduceai, seara, sătule. Dar parcă erau alte timpuri, pe-atunci… Acum, îmi pun coasa pe umăr și merg ca un măgar la hulube și aduc de pe unde se poate câteva brațe de mohor, de pe deal, de pe marginea porumbiștilor, pe unde mai găsesc. Mi-ajunge o zi, două și iar o iau de la capăt. Nu mai am putere! Piciorul ăsta mă supără și talpa lui câteodată se face carne vie, dar mă bandajez cu cârpe și am niște șoșoni de cauciuc mari și numai așa merg. De mă-ta ce să zic, ea e mai fără putere ca mine, e mai beteagă, i s-au dus puterile, nu vezi că s-a scofâlcit de tot.
– Băiatul meu, să ți-o zic pe șleau. Ticule mamă, nu mai putem sta aici! Ne prăpădim! Casa asta cade pe noi, de când au venit apele alea mari, știi bine, erai student.
– Apele alea de care vorbești, femeie, au fost în ‘70, dar au mai fost altele tot așa de mari în ‘75, apoi în ‘80. Au tot intrat în casă și au atacat-o la temelie, iar zidurile au început să se sfarme. Miroase a mucegai greu, ne îmbolnăvim de plămâni, iar iernile cu puțin foc nu pot fi trecute.
– Dacă vrei să-ți faci pomană cu noi, ia-ne de aici, ia-ne la tine că n-o să-ți fim povară. Vom fi lângă tine, că așa am visat și eu și tac-tu. De multe ori i-am spus: „Mă, bărbate, Ticu nu ne lasă, are suflet mare băiatul ăsta, ne va ajuta, nu ne va lăsa aici să murim.”
– Mă gândesc cum să realizez dorința voastră. Nu va fi ușor…
– Vindem tot ce este aici și cumpărăm o casă acolo, una obișnuită, nu mare, dar nicio chichineață, mai o bucată de pământ lângă ea, pentru oleacă de grădină, mai un puț și cam atât.
– Mă strădui să vă împlinesc voia. Sper să reușesc, n-aveți mari pretenții.
– Să te ajute Dumnezeu să reușești! De asta te-am chemat.
– Mamă, Ticule, dacă tu ne ajuți pe noi și ne iei de aici, să n-o lași nici pe soru-ta. Ajut-o cum poți și pe ea. După ce-a pățit ce-a pățit cu băiatul ăla din Ienculești, știi tu toată tărășenia, că ți-a spus-o chiar ea, acum e-n vorbă cu un băiat de prin Teleorman. Pare cumsecade, lucrează în București, zice că are meserie bună. Stă în gazdă aici, la țară, că e mai ieftin. Vor să se ia. Le face nuntă frate-tău, Sae, acolo la el. Au tocmit lăutarii, peste trei săptămâni are loc nunta. O fac la cort. Vii și tu?
– Vin, sigur că vin!
– Să-i iei la tine și pe ei, cum să se descurce, singuri? El în București, ea la Tangâru, la CAP…
– De ce nu-ncearcă să-și găsească și ea servici în București?! Nu știți că am vrut cândva s-o iau la Vâlcea? Era în anul când intra la liceu, îmi plăcea să termine liceul economic, că avea azi o profesie bună. Cu un liceu industrial, ce faci astăzi? Sae, frate-meu, a terminat tot unul industrial, la București, și ce-a făcut cu el? A venit la Stoenești.
– A tras-o ața, mamă, să vină lângă noi, să nu fim singuri!
– A tras-o ața? Trebuia să mă asculte și să vină la mine. Nu i se mai întâmpla nici nenorocirea aia. Bine că s-a terminat, că era vai și amar de capul ei.
– Ducea viață de câine, o scula soacră-sa de la cinci dimineața, nici nu-și înghițea bine gălbinarea și, hai fată, hai să pregătim mâncarea pentru oamenii din câmp. O hămălea că ajunsese piele și os…
– Tu ai ademenit-o, femeie, să vină la dracu, aici, în sărăcia asta și acum vezi ce ai făcut? Vai de capul ei… Poate i-o fi mai bine după nuntă. Nu putem cădea cu toții pe capul băiatului ăsta, să ne ia de aici, din noroiul ăsta. Ce este el, stăpânul Vâlcii? Tată, ajută-ne după puterile tale și după bunătatea sufletului tău. Nu ne lăsa aici să ajungem ultimii oameni…
Un val de poluare îi cuprinse chipul răvășit. Sângele îi țâșni pe ambele nări, ca și cum cineva ar fi deschis niște robinete.
– Stai liniștit, nu te teme, îndreptă vorba spre mine, așa mi se-ntâmplă din cauza supărărilor și grijilor multe.
– De prea multă mâncare grasă și din băutură, Ticule, i se întâmplă. Te minte… Nu se poate abține, îl înțepă mama.
– Ajunge, mamă, cât îl lași așa? Tamponează-l, vrei să-i curgă tot sângele din el? Lasă, i-o fi și din băutură, dar asta e boală veche la el. Mi-a povestit când eram amândoi la scos de buturugi, în pădure, că i se trage de la bătăile ce le lua de la taică-său. Bunicul era om al dracului, s-a purtat rău cu el.
– Da, mă Ticule, da, mă bătea ca pe hoții de cai, da cu pumnii, cu picioarele, cu parul pe unde apuca, în baltă de sânge mă lăsa.
– Și el sta ca mielul la tăiere. Trebuia să se împotrivească într-un fel. De-atunci zice că a rămas beteag la nas. Dumnezeu știe… o mai înmuie mama cu acuzele. Dar, vorbim într-una și tu ești obosit, mamă. Să-ți fac patul. Vrei să dormi în camera ta? Ce te mai așteptam de la liceu… Îți fac patul acolo, că-mi aduc aminte de când erai copil. Tare drag îmi mai erai!
Îmi simțeam capul greu, mă amețiseră atâtea vorbe și întrebări, deocamdată fără răspuns. Neliniștea, teama, zbaterile mamei și ale tatei parcă mi le transferaseră direct, prin toate simțurile, în creier.
(Va urma)
*Fragment din romanul în pregătire „NEGUSTORUL”, de Constantin Argeșanu, care va apărea la Editura Antim Ivireanul.