Apostoli în „Lumina de pe Lotru”


Motto:
Şi eu am fost pe Lotru, boieri dumneavoastră.
Şi din drag de el, lotru m-am făcut.

Voinea, Ciungu, Mălai, Breazu. Fraţii mei de legendă şi dintr-o istorie piezişe, cu care am slujit munţii Loviştei şi-ai Căpăţânii până-n plâns, până-n nemoarte.
Fiece pagină din cartea scriitorului Ioan Barbu, „ÎNTOARCERE LA IZVOARE” (Editura INSPIRESCU, Satu Mare, 2014), îmi răscoleşte trecutul adolescentin, acel timp fabulos petrecut pe şantierul Lotru-Ciunget. Citesc în ea despre fapte şi întâmplări cum numai zeilor le sunt îngăduite, cum numai aleşilor să povestească. Scriitorul, pe atunci doar reporter de şantier, are har. Unul izvorât, de bună seamă, din credinţa în oameni, din nesfârşirea pădurilor seculare şi din graiul multelor ape limpezi ce le stâmpără setea. Dar ca să scrii despre toate astea după ce, mai întâi, te-ai făcut una cu ele, îţi trebuie multă iubire. Iubirea vine din renunţarea la lucrul uşor, din pasul vremii alături de cei chemaţi să o schimbe trecând fără preget prin lacrimă şi surâs, cum ar trece îngerii prin livezi primăvara fără să le scuture floarea. Mă reîntâlnesc în această carte cu oameni pe care eu însumi i-am cunoscut ori am avut privilegiul să înfrunt cu ei neclintirea pietrei şi dârzenia anotimpurilor mai mereu potrivnice, cum ar fi Toader Gâtlan bunăoară sau inginerul Radu Mironescu, pe care excelentul scriitor Ioan Barbu îi scoate din legendă parcă, aşezându-i în istoria vie a neamului românesc pentru totdeauna.
Şi ca dintr-un evangheliar ce are grijă să nu-şi uite închinătorii pe dinafara dorului şi-a izbânzii în acele locuri măreţe, ies din lumina Lotrului alte şi alte nume demne de rămânere, cum ar fi Constantin Trifescu, Vasile Lăpuşneanu, Dan Predoiu, Ion Bolnavu, Radu Popescu şi încă alţii sute, adevăraţi apostoli de umblet, de trăit şi făptuit întru veşnică pomenire. Sunt pagini trecute prim mireasmă de cetină şi prin aburul unui suflet de scriitor cum altul mai rar, căci tot sorbindu-i reportajele transfigurate în minunate povestiri, eu însumi mă revăd – bogdaproste Doamne – tânăr şi ferice pe malurile Lotrului magic, ale Latoriţei cea veşnic neogoită, ale Rudăresei sau Repezii, drumeţind odată cu ele dinspre Târnovo ori Matalana, udând aşezări şi vetre până-n braţele Oltului voievodal.
Ah! Aş fi vrut să mă ridic la măreţia şi valoarea domnului Neagu Udroiu, cel care prefaţează această mirabilă carte şi uite, nu pot. Aş fi vrut să invidiez cu invidie prietenească timpul şi măsura unui condei binecuvântat cum este cel al lui Nenea Ioan Barbu, şi uite, nici asta nu pot. Nici măcar asta, fiindcă eu am fost o altă tinereţe călcând, în urma paşilor tânărului reporter de atunci, mai poticnit, mai cu sufletul risipit pe toate crestele acelor munţi, dar sigur cu o aceeaşi mare, nestrămutată iubire de oameni şi faptele lor nepieritoare.
Ave Lotrului, cel din legendă curgând, în legendă sorbindu-se! Ave râului, ce ne-a spălat cândva obrazul şi ne-a limpezit văzul, făcându-ne asemenea lui de curaţi, atât pe mine, umilul cronicar, cât şi pe excelentul scriitor de astăzi Ioan Barbu! În nemoartea Lotrului şi-n veghea cerului de deasupra stă scris numele celui ce nu-şi uită graiul şi istoria. Ave!