Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

30 octombrie 2020

Aduceri aminte, dintr-un univers de vis


1
Mi-amintesc de ultima vară, dinaintea anului plecării mele pentru mai mult timp din sat, în care mama, căreia lumea obişnuia să-I spună Dodanica, nu a avut pic de răgaz. Zi şi noapte am pisat-o la cap, până am înduplecat-o să mergem în dreptul porţii casei în care locuia învăţătorul Codin Păunescu. Dascălului îi intrase în cap că, arătând eu aşa firav, cel mai potrivit ar fi să repet clasa a IV-a. Chipurile, îi dădea mamei de înţeles că, nu numai îi împărtăşea îngrijorarea faţă de mine, dar ţinea neapărat s-o şi ajute. Adevărul fiind, aşa cum aveam să-mi dau seama când a fost prea târziu, că Păunescu îmi dorea orice, în afara binelui, fiind eu, în privinţa notelor cam la acelaşi nivel cu fata lui, dacă nu chiar mai în faţă. A fost primul om care m-a făcut să-l urăsc. Multe îi trecusem cu vederea, deşi mă duruse enorm, de pildă, să mă văd numit, între 11 şi 12 ani, preşedintele Comitetului de luptă pentru pace sau obligat, la sfârşitul clasei a III-a, să recit o poezie în care era vorba de o caracatiţă care prizează tutun şi mănâncă usturoi, şi de un orb care tot ce vede spune în timp ce un cal cântă din cimpoi. Tot datorită lui Păunescu, un timp, m-am strecurat în fel şi chip prin sat, atât la dus, cât şi la întoarcerea de la şcoală, să nu dau ochii cu oamenii, cărora, în loc de bună ziua, trebuia să le spunem: „Trăiască Iosif Visarionovici Stalin”, salut în contul căruia e uşor de închipuit valul înjurăturilor primite.
Până la urmă, Păunescu a convins-o pe mama cât de bine o să-mi prindă dacă repet clasa a IV-a şi aşa am ajuns să pierd primul an din viaţa mea…

2
În sfârşit, am ajuns şi la liceu. Fiind născut în 1938 şi punând la socoteală bifarea clasei a IV-a, se poate deduce cu uşurinţă în ce perioadă se petrecea şcolirea mea la Râmnicu Vâlcea. N-are rost să amintesc cât a trebuit să-mi cicălesc părinţii, cu o stare materială precară, pe ajutorul cărora nu prea mă puteam bizui, singura salvare constând în obţinerea neapărată a bursei. Ceea ce s-a şi întâmplat, slavă Domnului că pe timpul acela, vorba cronicarului, pentru mine nu era mai plăcută zăbavă decât cititul cărţilor. Însă, de aceşti ani de liceu sunt legat, printre multe altele, de două amintiri care m-au marcat pe viaţă.
Prima mi-a provocat-o surpriza de a mă trezi citat la judecătoria din Piteşti, pe motiv că am fost prins furând lemne. Data indicată era o zi din cursul săptămânii, în care, bineînţeles, fusesem prezent la şcoală. Cum s-ar spune, simplu de rezolvat. Am scos adeverinţa de rigoare şi am purces la drum, pe jos, peste dealuri, până la Piteşti, dar fără griji, ştiind că am în buzunar dovada nevinovăţiei. Numai că judecătorul nici nu a luat-o în seamă, stipulând în sentinţă că eu sau altcineva din familie, cu siguranţă, am fost la furat de lemne… Astfel, deşi nevinovat, pierdeam primul proces din viaţă! Din păcate, mi s-a mai întâmplat, poate spre învăţare de minte, să ascult de zicala care spune că adevărul umblă prin lume cu capul spart!

3
În sfârşit, am terminat şi liceul. Într-una din zile mă întâlnesc pe drum cu Ion Vasiloiu, care era pensionar, de când îl ştiam, după ce îndeplinise funcţia de notar. Om sfătos, notarul a început să mă descoase, având, totuşi, cuvinte de frumoasă apreciere la faptul cu eu, fiul lui Marin Netoiu, eram printre puţinii care terminasem liceul. Acum, se interesează notarul, ce post o să ţi se dea? Nici unul, am răspuns. Cum aşa, s-a mirat el, păi, pe vremea mea, cine făcea liceul era aranjat pe viaţă. Cu întrebarea lui, notarul mă atinsese tocmai acolo unde mă durea destul de tare în acel timp, pentru că eram înnebunit să găsesc un loc pentru a-mi câştiga pâinea. Dezbătând noi acasă, problema, tot sucind-o şi răsucind-o, la un moment dat mama îmi spune: ştii ceva, am în pod o sticlă cu rachiu, niciodată nu se ştie ce se poate întâmplă şi e bine să o avem şi noi acolo, la nevoie. Ei, de data asta, renunţăm la ea, sui-te în pod, o iei frumuşel într-un şervet şi te duci cu ea la Petrică Fulgescu, de la primărie. E imposibil să nu-ţi găsească el ceva de lucru pe acolo. Zis şi făcut. Pun mâna pe sticla cu rachiu, o învelesc frumuşel şi pentru mai multă siguranţă o bag în sânul cămăşii, ţinând-o în aşa fel încât să nu se observe cu uşurinţă. Nu ştiu cât mi-a reuşit, având în vedere starea mea fizică, mai mult uscată decât impunătoare, dar am pornit să-mi încerc norocul. Ajung la casa acelui Fulgescu, mai marele peste treburile primăriei, îmi fac curaj şi îl strig. Omul apare şi mă întreabă ce caut. Îi înşir situaţia, de proaspăt absolvent de liceu, greutăţile cu care se confruntă familia noastră după care îl rog, dacă poate să mă ajute. La care îmi zice sec: „Bine, du-te acasă şi o să vedem dacă putem face ceva”. Bineînţeles că am plecat imediat, dar şi cu sticla de rachiu la mine, pentru că niciuna din vorbele lui nu îmi dăduseră vreo speranţă… De fapt, cred că nici nu şi-a mai amintit de mine, altfel mă chema…
*
Cele trei întâmplări, aparent nesemnificative, mi-au întărit hotărârea de a face tot posibilul ca să plec din Pesceana, pe care, cu schimbarea timpurilor, o percepeam tot mai ostilă. Niciodată nu m-am gândit, însă, că au să treacă ani după ani şi, îndeosebi, în număr tot mai mare acele toamne minunate, care nu mă vor mai găsi la Chisamera, universul meu de vis, aşa cum am ajuns să simt Pesceana, fără a uita aproape nimic, mai ales din atmosfera când erau adunate roadele câmpului şi parcă chipul oamenilor îmbunaţi şi împăcaţi cu soarta capăta o lumină precum a sfinţilor din icoane. Pe vremea aceea, se făceau furcăriile, la lumina cărora cerul se îngemăna cu pământul, într-o adevărată sărbătoare…
Din păcate, astfel de momente am ajuns să le găsesc numai în amintire, părându-mi-se, pe cât de minunate, pe atât de ireale. Nu-mi mai vine să cred că am trăit un astfel timp…

N. red.: Autorul acestui eseu autobiografic este vâlcean de origine, născut în comuna Pesceana. Școala primară Ursoaia (Pesceana), școala elementară Lădești, Liceul N. Bălcescu Rm. Vâlcea (azi Colegiul Național Lahovari). Facultatea de limba și literatura română, Universitatea București – și Curs postuniversitar de ziaristică. Debut literar în timpul studenției, în revista bucureșteană Amfiteatru, cu proză scurtă (1968). A lucrat ca jurnalist și s-a stabilit definitiv în județul Harghita, la Miercurea Ciuc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Tg. Mureș. Opera sa – beletristică (romane, nuvele, proză scurtă), eseuri, critică literară – este cunoscută în țară și peste hotare, prin numeroase traduceri. Câteva titluri ale unor proze excelente: Răstignirea în crucea lui Nastavnic, Noaptea albastră, Ninge cu suflete de morți, Chisamera din vis, De-a v-ați ascunselea cu vii, Rugați-vă să nu existe Dumnezeu, Drumul magilor, Califar la poarta cerului ș.a. „În proza lui Ion Nete – remarcă reputatul critic literar A.I. Brumaru – sunt vădite tradiţia realistă şi factura fantastică, visul şi magia, într-un spaţiu epic care este satul copilăriei receptacul de umbre ale vechimii, de semen preistorice, aci mai bântuie, ca şerpii casei, chemările tainei, realităţile ce n-au fost să fie, acestea au însă şi ele locuri în memorie…”

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Fraze