„Şi a fost devorat de aceste roiuri…” Despre viaţa şi moartea lui Nichita Stănescu

• Interviu realizat de EUGEN ZAINEA cu sora poetului, Prof.  MARIANA STĂNESCU

Eugen Zainea – Ne aflăm în casa doamnei Mariana Stănescu, profesoară, sora poetului de geniu care a fost Nichita  Stănescu, casa în care de multe ori, şi nu numai în ultimii ani ai vieţii, Nichita Stănescu chiar a şi locuit îndelungi perioade de timp. Stăm de vorbă, bineînţeles, cu doamna Mariana Stănescu.

În primul rând, sărut mâna doamnă Mariana Stănescu…

Mariana Stănescu  – Bine aţi venit!

EZ – Nu mi-am propus să discutăm despre poezia lui Nichita Stănescu. S-a scris foar­te mult despre ea şi se va mai scrie cu siguranţă zeci şi sute de ani de acum în­colo.  Despre poezia lui  sunt alţii mai ca­li­fi­caţi decât noi să o discute.

Eu aş dori să vorbim despre omul Nichita Stănescu. Sunteţi persoana cea mai îndreptăţită să facă acest lucru.  Ca des­pre toate marile personalităţi, în jurul lui Nichita există o adevărată mitologie, care este în ceea ce îl priveşte, extrem de departe,  după părerea mea, de rea­litatea vieţii lui Nichita, omul. Şi tocmai de asta aş vrea, în discuţia pe care o avem acum, să restabilim cumva acea­s­tă imagine a omului Nichita Stănescu, a vieţii reale pe care a trăit-o el şi care i-a influenţat, evident, atât creaţia şi mai ales destinul.

MS – E adevărat că este foarte greu să defineşti viaţa reală, pentru că fieca­re om are reperul său de a aprecia alt om. Eu pot să vă spun de el din punctul de vedere poate mai mult sentimental, a­­fec­­tiv, şi faptul că e fratele meu la care am ţinut foarte mult şi mi-a deschis mie ni­ş­te orizonturi nebănuite şi nişte lumi pe care n-aş fi putut să le parcurg, chiar da­că aş mai trăi 300 de ani de acuma încolo.

Dar, s-o reluăm aşa din copilărie. El a fost un copil iubit de când s-a născut, a­di­că iubit şi dorit de părinţi, că a fost un bă­iat frumos, cu ochi albaştrii dotat cu toa­te calităţile, care, pe parcurs, de  foar­te mic, au fost puse în evidenţă.

EZ –  A avut un talent deosebit, se pare că talentul poetic l-a moştenit cumva pe linie maternă ?

MS –  Da, pe linia mamei a moştenit. Bunica, mama mamei, scria versuri. Şi era o poetă – bine pentru epoca aceia – destul de talentată.

Depăşea poezia care se scria în e­po­că. Bunica fiind şi o femeie extraor­dinar de cultă şi imprimându-i mamei aceiaşi dragoste pentru carte. Iar mama, la rândul ei, a avut o contribuţie extraordinară şi în formarea lui şi faptul că a moştenit cam totul, pentru că el, cam de la trei ani de zile dovedea că are  talent. Desena foarte frumos, cânta la pian, avea o personalitate accentuată, pentru că, iată, era la trei ani şi primele lui răspunsuri la întrebarea „ce vrei să te faci” ? erau: – mă fac ministru de externe. La trei ani ! Avea adică o scara valorilor de mică.

Şi primul lui talent care a ieşit în evidenţă a fost cel legat de pictură şi sculptură. Adică noi aveam în curte la Ploieşti un garaj, unde ţinea tata maşina şi el îşi făcuse un atelier de pictură şi sculptură. Şi făcea tot felul de lucruri, când era mai măricel, pe la patru, cinci sau şase ani, şi când a fost chiar mai mare făcea şi pentru mine păpuşi, cum erau atunci, dar să mi le vândă..

Cum se făceau nu ştiţi? Erau păpuşi cu corp, şi cu cap, umplute.Talentul acesta care a fost remarcat de mama şi încurajat extraordinar de mult.

EZ – A avut talentul muzical?

MS – A avut talent muzical şi încă un talent muzical cultivat. Mama cântând la pian l-a dat la cea mai bună profesoară din Ploieşti, doamna Gheorghiu. Şi el a studiat la doamna Gheorghiu, cam zece ani. Era o profesoară celebră care dădea concerte. Deci a primit şi o educaţie muzicală. Cum se spune baza. Dar bineînţeles că toate au fost grefate pe talentul lui nativ, pentru că el era un copil la care de mic se vedea că are ceva, pentru că îl iubea toată lumea. 

 Că mămica îi brodase pe o babeţică: „nu mă săruta !”. Că era atât de dulce şi atât de lipicios că avea pe „vino încoa`” de mic. Şi de aici i s-a tras şi mitul. De mic vorbea foarte frumos, totdeauna avea un spirit de observaţie extraordinar şi vedea mai mult decât ceilalţi. Cum sunt copiii, bine, că puneau tot felul de întrebări,

Care de care, aşa, mai deosebite, pentru că prima carte mai importantă, afară de cărţile noastre de poveşti, pe care i-a cumpărat-o mama a fost un atlas geografic şi pe urmă atlase istorice. Erau în limba germană, mama făcuse şcoala germană. Că aşa le-a găsit dânsa să fie mai frumoase, cu hărţi frumoase. Ne-a luat un glob pământesc. Deci dragostea lui de cunoaştere, când era mic era orientată, aşa, către toate domeniile. Către arhitectură de exemplu, că el a vrut să se facă arhitect, la matematică era foarte bun…

EZ – A fost într-adevăr foarte bun şi la matematică şi la fizică. Toată lumea se aştepta la o carieră de acest tip.

MS – Era foarte bun, a făcut realul. Eu spun că el a fost foarte dotat, ar fi ajuns oricum, dar mama s-a ocupat enorm de noi. Adică a fost o femeie, pentru vremea aia, cu vederi înaintate. Întotdeauna erau discuţii între cumnate. – Păi cum, tu ai dat banii pe Enciclopedie? Că şi acum am Enciclopedia României. Din `38, `39. Cum, ai dat banii pe aia (?)  că mai bine le luai…ceva util…cum era mentalitatea în Ploieşti. Şi când a ajuns el mare… când au început să dispară cărţile. Noi aveam bibliotecă de istorie, de filozofie, aveam o bibliotecă complexă, pentru că tăticul citea foarte mult cărţi de istorie. Deci aveam o bibliotecă complexă şi el a putut să se educe cu totul altfel, adică să aibă şi o educaţie şi o instrucţie, care să-l ajute, adică să poată să facă el selecţia. Poţi să ai un talent nativ extraordinar, dar dacă talentul ţi-l bazezi pe educaţie, rezultatul este altul. Cum era el de exemplu, el cunoştea Biblia, de la fir la fir, pentru că mama îi explica, cum ştia mama bineînţeles. Nu că ar fi fost bigot sau mistic, dar el înţelegea şi mie îmi explica sensul filozofic, de multe ori când îl întrebam…