„Şi a fost devorat de aceste roiuri…” Despre viaţa şi moartea lui Nichita Stănescu

• Interviu realizat de EUGEN ZAINEA cu sora poetului, Prof. MARIANA STĂNESCU

Nichita și sora lui, Mariana 

EZ – Explicaţia este că el având la dispoziţie o bibliotecă atât de mare  şi putând face selecţia a avut o cultură generală deosebită, de tip enciclopedic.

MS- Aşa se explică şi pasiunea lui pentru m-nezi, că şi de aici se trage pasiunea lui pentru istoria antică..

EZ – Cultivată şi de un mare profesor pe care l-a avut la istorie, la liceu.

MS-   Pe domnul Simache. Iar restul, vă spun, a fost un copil perfect normal, foarte bun, foarte drăgălaş. Avea foarte mulţi prieteni, juca fotbal când era mai mic pe stradă, la şcoală juca volei, era în echipa de volei şi toate colegele mele erau moarte după el, pentru că era mai mare cu aproape 6 ani ca mine.

EZ- Din copilărie, am înţeles de la dumneavoastră că Nichita a fost un copil foarte iubit şi într-un anume fel răsfăţat datorită drăgălăşeniei lui. Asta a făcut, ca în continuare de-a lungul vieţii să simtă nevoia de a fi protejat, de a fi ocrotit probabil. Vă întreb dacă întradevăr, în viaţa lui, după ce să zicem aşa s-a despărţit de familie, deci în momentul în care şi-a început viaţa, după adoles­­cenţă, a fost cu adevărat Nichita protejat  şi ocrotit de cei din jur ?

MS –  Nu a fost. A avut câţiva prieteni buni, dar datorită şi felului de a fi, avea o generozitate de un tip aproape până la distrugere, adică ar fi dat totul numai ca să nu supere pe nimeni, să nu deranjeze, să nu refuze pe nimeni. Şi nu a putut să se protejeze practic. Adică şi când arzi, că de multe ori stau şi mă gândesc, nici n-ai cum să te protejezi, adică n-ai cum. Sigur că şi-a mai găsit alinarea , să spun  la mine, la Mihai, la un alt prieten adevărat, dar asta era o picătură într-un ocean de stres extraordinar de mare. Şi pe urmă a avut perioade foarte, foarte grele.  

Perioade grele, de început, când pu­bli­ca. Perioade de sărăcie, lipsă de bani. Probleme sentimentale, care la el aveau dimensiuni foarte mari, pe care nu reu­şea să le rezolve niciodată, în nici un fel.

Deci din punctul de vedere al vieţii personale a fost foarte zbuciumată. Adică rar, când mai venea pe la mine îşi mai găsea aşa linişte, că mai râdeam din copilărie, de prostii, aşa mai găseam o oarecare linişte. Dar era ceva aşa, un paleativ, cât de un wekend. Adică nu, nu a fost protejat.

EZ –  În general din câte ştiu, din puţinele interviuri pe care le-aţi dat dumneavoastră, de fiecare dată când avea momente de derută, momente de tea­mă, momente de pierdere a busolei,  dacă pot să mă exprim astfel, simţea nevoia să se întoarcă într-un spaţiu în care să aibă parte de  această protecţie  pe care a avut-o de mic şi a cărei nevoie o simţea în perma-nenţă. Şi atunci de fiecare dată, revenea am înţeles, aici, în acest apartament în care locuiţi dumnea­voastră şi acum, pentru  că era spaţiul în care ştia că de fiecarte dată poate să găsească acea protecţie înpotriva tuturor agre-siunilor lumii din jur.

MS- Este adevărat că venea cu plăcere, pentru că găsea totul, găsea o linişte, plus că îl iubea toată  lumea în cartier, că eu veneam de la şcoală şi mă anunţau de la colţ: – a venit domnul Nichita. Că se ducea şi făcea cumpărături, avea şi o plăcere să vină cu cumpărături. Eu nu spun că nu, s-a simţit foarte bine, dar aşa a fost să fie…nu s-a putut altfel. Noi am avut şi multe greutăţi şi cu  tata, a fost bolnav, mama a fost bolnavă, însfârşit am avut multe. Dar el nu se proteja, adică venea aici, se adăpa şi pleca şi după aia venea din nou obosit, chiar dacă se odihnea o zi, două, trei.

EZ –Deci de fiecare dată, acest spaţiu, acest mic apartament, era locul în care îşi recăpăta energia..

MS-Da, a avut şi momente mai bune, când a avut perioade mai lungi liniştite, ştiţi? Da nu ştiu cum s-a întâmplat ? Adică absolut nu ştiu. Şi pe urmă el avea ceva aşa…nu putea să stea singur. Singur fizic mă refer. Că el de fapt era singur. Dar simţea nevoia să aibă prezenţa cuiva, să fie cineva în jurul lui  şi chestiunea aceasta îi aducea de multe ori multe necazuri, ştiţi! Şi din parte sen­­timentală, că se încurca cu cine nu tre­bu­ie şi în cealaltă parte, că venea unu, că venea încă unu, ca în progresie  geome-trică. A avut acest lucru de mic. N-a putut să stea singur. Şi el venea la mine şi mă striga – vine cineva să mă pupe ?!

EZ –Asta şi explică faptul că a avut extrem de mulţi prieteni, prieteni mai buni şi mai adevă-raţi, prieteni din cealaltă categorie, din cei care i-au fost în jur ca să-l exploateze…

MS-Eu, acum, dacă mă uit aşa detaşat, afară de prietenii care îi exclud de la început, cinci, şase prieteni ai lui, ceilalţi veneau din varii motive… Faptul că el era fermecător, partea femenină, faptul că  totuşi era o trambulină. Îi ajuta pe toţi, era darnic, le citea versu­­ri­le…Faptul că înainte de 89 era mediul cel mai elevat. De fapt se interesa lumea de poezie, atunci dacă erai poet aveai popularitate..Scriitor, actor, era o popula-ritate enormă.

EZ- Era o aură…

MS- Da era o aură…Ştiu că mergeam cu el pe Calea Victoriei şi se oprea lumea şi el glume „eu nu sunt Florin Piersic…” Opreau tot felul de ele­ve, studente… Nichita, Nichita… Adică, era un lucru aşa, care lor, într-un fel, le dădea un alt spaţiu… adică nu trăiau în anonimatul de acum. Îmi aduc aminte ce  bătăi erau la lansarea de carte, la cozi, că se terminau cărţile, nu se găseau . Şi la el şi la Marin Preda.

Ca să iau aşa două exemple care îmi vin acum.

EZ – Da, îmi aduc aminte de mo­mentele când erau lansări de cărţi, ale lui Nichita, ori la Librăria Eminescu ori la Librăria Sadoveanu, erau sute, poate mia de oameni, care aşteptau zeci de minute în şir pentru  un autograf.

MS – Atunci era un miraj extraordinar al cărţilor, adică se citea cu atâta pasiune şi cu atâta dăru-ire şi din cauza asta, bănuiesc eu că totuşi era o clasă de mijloc, cu un nivel cultural mai euro-pean, adică nu americanizat. Că avea un suc-ces…Plus că era invitat peste tot pentru farme-cul lui…că avea farmecul oratoriei, puteai să-l asculţi de dimineaţă până seara, era mereu altul şi pe o groază de  teme, putea să le abordeze pe toate. Adică a avut şi un farmec special, eu nu pot să-l definesc aşa, acum, mă detaşez în timp, că el nu mai este din `83… dar avea acel farmec şi de la mine obţinea ori ce. Cât eram eu de încăpăţânată, da el  tot reuşea să obţină  fă-ră să spună ceva, cu vorbă bună, să bţină. Avea un farmec deosebit, că dacă îi intra ceva lui în cap şi vroiaceva,  obţinea totul.

EZ- Între persoanele  care au trăit în preajma lui, care s-au apropiat de Nichita în perioada aceia sau  aflat şi foarte mulţi scriitori de valoa-re într-adevăr. Dintre prozatori Fănuş Neagu, Nicolae Breban, dintre poeţi – şi ce este foarte interesant şi foarte trist cumva, aşa, şi aici vreau să vă pun o întrebare a fost foarte bun prieten cu câţiva poeţi de marcă, de valoare. Exceptându-l pe Ilie Constantin care de fapt e şi plecat din ţară de multă vreme, toţi ceilalţi, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Gheorghe Tomo-zei, Gheorghe Pituţ, toţi s-au stins cu mult înainte de vreme, adică toţi sunt poeţi dispăruţi, care în mod normal, din punct de vedere bio-logic n-ar fi trebuit să se stingă. Este un destin?

MS – Poate că e şi un destin, dar durerea cea mai mare este nu că au dispărut fizic, ci faptul că datorită situaţiei au dispărut şi ca operă..

EZ – Din conştiinţa publică.?

MS – Da. De exemplu mă uit la generaţiile tinere. Acum zece sau unsprezece ani, elevii de şcoală, vă spun eu care sunt în branşă, ştiau de Tomozei, de Grigore Hagiu, ştiau de toţi. Acum strict cât este în materialul acela şcolar, pomenesc câte-va nume. Adică nu ştiu… pe mine mă sperie. În rândul tinerilor acum chiar aşa, nu ca o repulsie ci ca  o respingere, totul este orientat către lucruri exterioare şi către lucruri interioare… ni-mic. Asta mă doare cel mai mult. Sau măcar că Tomozei, Tom, a murit într-o mare durere, fiind atacat în presă într-un mod cu totul şi cu totul oribil, ceea ce i-a grăbit finalul.

EZ – Şi din păcate n-a fost singurul. Adică de acest tip de atacuri au avut parte aproape marea majoritate a scriitorilor epocii.

MS – Da, desigur. Dar el a fost mai fragil, mai vulnerabil şi sa stins de durere…Şi îndurerat şi într-o mare pană materială şi într-o uitare totală şi într-un atac. Grigore măcar şi el tot aşa. Uitaţi toţi. Ce mai fac familiile, câte o Fundaţie, câte ceva, din când în când. Mai apar la televizor…dacă au timp să dea progra­­mul în întregime, sau cum au scos la TVR 2, că era o emisiune de cultură şi au scos-o şi pe ace-ea…era emisiunea care îmi plăcea mie cel mai mult.