„Şi a fost devorat de aceste roiuri…” Despre viaţa şi moartea lui Nichita Stănescu

• Interviu realizat de EUGEN ZAINEA cu sora poetului, Prof. MARIANA STĂNESCU

Partea a IV-a

EZ – Să încercăm să evocăm puţin momentul, parcă din 1980, când a existat o propunere pentru a-i acorda lui Nichita Stănescu Premiul Nobel pentru literatură…

MS – Da, atunci a venit la mine regretatul Constantin Chiriţă, care ţinea foarte mult la fratele meu… Primise un fax la Uniunea Scriitorilor. A fost o propu­­nere făcută de Academia Suedeză. Adică, fosta lui iubită Gabriela Melines­­­cu, împreună cu soţul ei din Suedia au tradus foarte mult din poezia lui Nichita. Era tradus acolo. Şi a fost propus chiar de Academie. Că lumea face confuzie, crede că Gabriela l-a propus. Dar nu putea o scriitoare să îl propună la Pre­miul Nobel. Era propu­nerea Academiei Suedeze.

Şi atunci îmi amintesc că a venit domnul Chiriţă la el, chiar am N-ul ăla, că i-a adus o sticlă de şampanie cu o fundă şi cu un N aşa, din metal pus. Şi venise faxul că este propus pentru Premiul Nobel. Dar când au venit cei din Suedia, el a venit la mine, n-au avut cum să ia legătura cu el. Caracterizarea dată de Biroul Uniunii a fost că el umblă cu femeile, ca să mă exprim mai elegant.       Deci evit termenul… cutare… că duce o viaţă depravată şi despre operă, nimic. Şi nici nu au avut acces la el, să îi ia un interviu… Ziariştii suedezi au plecat cum au venit. De aici, eu cred a început să i se tragă răul…

EZ.- Asta în condiţiile în care totuşi Nichita a fost unul dintre românii cei mai cunoscuţi în străinătate. Şi unul dintre scriitorii cei mai traduşi.

MS – Da şi nu s-au putut întâlni. Adică nu au putut să ia contactul. El a venit la mine şi a stat în perioada aceia.  Şi nu au avut voie să ia contactul. Dar nici cu cărţile lui. Pe care de altfel le aveau. Dar în nici un fel, nici cu mine, nici cu el, nu ştiu ce au făcut.

EZ – Prin urmare, a existat o caracterizare a  Uniunii Scriitorilor, care nu îi era tocmai favorabilă. Sau a unor persoane din Biroul Uniunii Scriitorilor…

MS – Nu pot să spun acuma dacă era a Uniunii sau o caracterizare de la Partid, sau ştiu eu de unde… nu pot să spun, dar au menţionat, în orice caz, că nu sunt de acord… Pentru că are o groază de defecte.

EZ – Asta în condiţiile în care atunci când s-a vorbit de acest lucru au existat reprezentanţi ai altor literaturi şi în special foarte bunii prieteni pe care i-a avut Nichita în Iugoslavia, în Serbia de care el a fost foarte legat, care au militat chiar pentru acordarea acestui premiu…

MS – Da, au făcut foarte mult şi pur şi simplu este şi aberant, adică ce au invocat ei acolo, dar pe semne că aşa de bine se lucrează… Că şi la Premiile acestea Nobel… ai Lobby-ul care se formează, vine contra Lobby-ul. Şi au fost nişte puternici dacă au reuşit să-l impună. Au fost nişte şanse foarte mari. Foarte mari şanse. Nici nu-mi vine să cred, că eram la el, era o zi în care nu aveam eu ore de dimineaţă şi domnul Chiriţă a venit târziu, cu Cirly, fata lui care este în Austria. Eram aşa de fericiţi. Nici nu ne venea să credem, că era faxul primit la Uniune, sau ce era atunci pe vremea aia.

EZ – Într-un anume fel, de fapt, acest semnal, venit dinspre Academia Regală Suedeză, a şi alarmat cumva, pentru că, dacă nu greşesc eu, şi aş vrea să îmi spuneţi dacă este corect ceea ce ştiu, chiar şi acea casă de pe Căderea Bastiliei, pe care a primit-o – adică ideea de a i se repartiza în sfârşit un apartament ca un spaţiu de locuit cu familia, cu mama şi cu dumneavoastră, până la urmă de la asta i s-a şi tras…Până atunci se pare că nu se gândise nimeni.

MS – Este adevărat. Sigur că şi-au pus problema, chiar de la Şeful statului, că unde stă, unde poate fi vizitat, unde primeşte… Nu ştiu, dar a fost ceva cu casa aia. Sunt multe puncte care trebuiesc gândite şi analizate. 

Că sunt şi extraordinar de obosită, că mămica este în situaţia în care este, că sunt multe puncte, care dacă le pui aşa, unul lângă altul şi le aduni, îţi pui un mare semn de întrebare. Şi sunt nişte lucruri dureroase legate de moartea lui, că acuma, că mama este atât de bolna­vă, nici nu vreau să-mi amintesc… Că dacă le pui  cap la cap, te îngrozeşti. Aşa fără pasiune, fără patimă, fără nimic din toate astea.. Au trecut atâţia ani.

EZ – Trebuie să aflăm adevărul, să acționăm în spiritul adevărului istoric…

MS – Da, despre moartea lui sunt nişte lucruri care nu sunt în ordine. Nu sunt în ordine. El a avut temperatură, nu s-a prezentat trei zile la doctor, a venit cu 40 de grade, s-a sufocat toată ziua şi a ajuns seara la urgenţă. Pentru mine este un mare semn de întrebare?! Nu spun altceva deocamdată, vă spun sunt prea amărâtă. Să pot să analizez…Dar, în orice caz, mi se pare incredibil să vii într-un tren îngheţat, de la Timişoara, de la nunta aia blestemată, cu temperatură, să ajungi foarte târziu la Urgenţă şi acolo să mori !?…

EZ – Aceleaşi semne de întrebare care s-au născut şi în jurul morţii altui creator român, a lui Marin Preda.

MS –  Măcar de Marin Preda ştiu precis, din două surse, că a fost găsit lovit la faţă, era lovit…

EZ – Vorbeam de mulţi prieteni. Mai adevăraţi sau mai puţin adevăraţi pe care i-a avut Nichita. Dintre toţi aceşti să le zicem prieteni, dintre cei care mai supraviețuiesc, câţi mai trăiesc evident, câţi i-au fost într-adevăr prieteni adevă­raţi. În sensul că au ţinut legătura cu dumneavoastră şi îşi mai aduc aminte de Nichita? Deci cei pe care până la urmă i-a triat viaţa şi prin compor­ta­men­tul ulterior chiar după moartea lui Nichita au demonstrat că ar fi meritat într-adevăr acest calificativ?

MS – Păi aş putea să spun, de exemplu, afară de Mihai, din umbră, întotdeauna şi care el a fost aşa de apropiat de mama şi este ca al doilea copil al  mamei, mama îl iubeşte foarte mult, aş spune Eugen Simion, care este Preşedintele Academiei, a făcut foarte mult şi are o delicateţe sufletească foarte mare; mai este Nicolae Breban. Din cei vii, că ceilalți!… Şi mai este doctorul Ion Donoiu, care era numismat. Şi mai este un poet tânăr, foarte talentat, Aurelian Titu Dumitrescu, cu care a scos el Antimetafizica, care i-a fost extraor­dinar de devotat, cu care ţin legătura şi cu familia lui, la carte ţin extraordinar de mult, că m-a ajutat să găsesc sponsori pentru mormântul lui Nini… Chiar dacă pare o chestie minoră. Primăria a făcut, a făcut Mircea Micu cu Primărie, cu Preşedinția, dar banul care apare l-a procurat, a umblat după el… Aurelian Titu Dumitrescu.

EZ – În ori ce caz, destul de puţini, dintre cei care au fost în jurul lui. Este adevărat că dintre cei care i-au fost cu adevărat prieteni, mulţi s-au stins..

MS – S-au stins. Unii au luat-o pe altă cale, politică, au început anumite răutăţi, patimi fără nicio legătură cu poezia. De asemenea, îşi aminteşte cu foarte mult drag de mama și i-a dat şi un premiu împreună cu mama lui Labiş, Corneliu Vadim Tudor, de la România Mare. Acum patru ani. Le-a dat la amândouă mămicile, a lui Labiş şi mamei. Şi el mai dă şi câte un telefon, aşa din când în când, să mai întrebe de starea mamei. L-a admirat pe Nini.

EZ – Trebuie să lămuresc faptul că atunci când spuneţi Mihai, vă referiţi la pictorul Mihai Bandac, adică i-aţi spus doar numele mic pentru că Mihai este atât de apropiat de familie, întrucât, practic, este de-al familiei…

MS – Da, aşa este, mama îl consideră cel de-al doilea fiu al ei, fratele lui Nini şi al meu.

EZ – Doamnă Mariana Stănescu, vă mulţumesc foarte mult pentru amabi­litatea de care aţi dat dovadă primindu-ne aici în condiţiile dificile pe care le tra­versaţi în momentul de faţă, vă doresc foarte multă sănătate, pentru mama dumneavoastră în primul rând şi toate cele bune şi pentru dumnea­voas­tră şi poate că ne vom revedea cu altă ocazie să continuăm acest început de evocare al fratelui dumneavoastră, poetul de geniu care a fost Nichita Stănescu. 

Vă mulţumesc, sărut mâna.