POVESTEA UNEI SPLENDIDE FOTOGRAFII DIN FOTBALUL VÂLCEAN DE ALTĂDATĂ
Fotbalistul calcă mândru și demn pe gazonul din Zăvoi, acolo unde mari atacanți români i-au simțit cerbicia, voința nemăsurată. Pletele-i blonde, ude de efort, s-au relaxat acum, după ce 90 de minute au fluturat pe lateralele terenului, semnul distinctiv al neîmblânzitului care-și apără teritoriul. Patima meciului abia terminat se vede că nu trecuse, căci chipul i se arată încă încrâncenat. Își ține protector puiul de umeri, într-un pas în doi care peste câteva secunde îi va duce în vestiarul unde miroase a transpirație și a Revulsin. În fundal, spectatorii refuzau să plece din tribune, pentru a-și aclama idolul și echipa care le bucurau duminicile vremurilor de altădată.
Peste mai puțin de o oră, Marian Cincă va trece pe faleza Olănești din cartierul 1 Mai, unde se va opri să mângâie pe creștet puștii cartierului, printre care și autorul acestor rânduri, și să le spună în câteva cuvinte povestea meciului sau nevinovate întâmplări cu fotbaliști locali.
Copilul din fotografia îngălbenită de vremuri este Antonio Cincă, unul dintre băieții lui Marian. Povestește Antonio: „Nea Papi Paraschivescu era cu pozele. Nu-mi aduc aminte exact anul, cred că în ’85 sau ’86 a fost făcută. Știu că am alergat de la tușă la centrul terenului să-l îmbrățișez pe tata și pe drum m-am ciocnit de nea Iancu Carabageac, care m-a pupat. Parcă nu câștigase Chimia meciul respectiv, dacă țin minte bine. Și totuși, toată lumea îl aplauda pe tata, foarte iubit mai era. Abia așteptam să ajung în vestiar, după meciuri, nu mă săturam niciodată să stau printre ei, un grup unit. Când băteau, aoleu ce caterincă mai făceau. Și ce echipă bună avea Chimia pe vremurile acelea, niște jucători care au făcut ani buni gloria orașului. Unii s-au dus dintre noi, din păcate, le urez multă sănătate celorlalți și le transmit că sunt în gândurile mele mereu. Sper să-i și revăd, poate chiar anul acesta, dacă se vor mai întâlni„.
Celălalt băiat Cincă se numește Marius. În memoria tatălui său, organizează anual Memorialul Marian Cincă, dedicat copiilor și juniorilor. „Tatăl meu a fost un fotbalist de excepție, un simbol al Vâlcii. Și astăzi, după atâția ani, mă opresc oamenii să-mi povestească de Marian Cincă. Din păcate, relația mea cu el, de tată-fiu, nu a durat decât o perioadă foarte scurtă, doar câteva luni înainte ca el să treacă în neființă. Pe atunci eram jucător la Steaua București, aveam 17 ani, iar tata m-a chemat la el, la Vâlcea, unde mi-a spus că m-a urmărit la jocul meu de debut în prima ligă. Totodată atunci l-am cunoscut și pe Antonio, rămânând într-o relație frățească și în ziua de astăzi. M-am hotărât în urmă cu mulți ani să-i cinstesc amintirea și să organizez acest Turneu memorial, pe care vreau de la an la an să-l fac mai mare, mai interesant. Sper să și reușesc, alături de Antonio„.
