O carte care zidește „credințe și biruințe”

Vulturul albastru, roman-puzzle, scris de Ioan Barbu, a apărut în a doua ediție, revizuită și adăugită, la Editura Destine literare din Montreal, Canada, în anul 2013. 

Romanul face parte din ampla frescă Moartea roșie, din care au mai apărut volumele Duba din noapte (Editura Scrisul românesc, Craiova – ediția I; Editura TipoMoldova, Iași – ediția a II-a) și Clopote în lacrimi (Editura eLiteratura, București, 2013). Ciclul va continua, în anul în curs, cu volumele: Călugărul de la Sâmbăta, În fața glonțului și Sindromul Iuda.

Romanul non-fictiv Vulturul albastru reconstituie viața, suferințele și închisorile lui Dumitru Cristea și ale soției sale, Tudora Manea-Cristea. Totul a început în vara anului 1944, când tânărul Dumitru Cristea, la frageda vârstă de 17 ani, a părăsit satul său, pârjolit de soarele dobrogean, Negrești, pentru orașul Brad, din Apusenii liberi, unde Institutul de Subingineri din Baia Mare fusese surghiunit după odiosul Dictat de la Viena, din 30 august 1940. Aici, mai apoi la Baia Mare, unde Institutul a revenit, după eradicarea, cu valuri nesfârșite de sânge vărsat,  a acestei nedreptăți istorice, românul din sud a înțeles drama și jertfele fraților ardeleni, în cei patru ani de asuprire maghiară și a trăit în anii de după înfrângerea hortyștilor continuarea mașinațiilor și provocărilor ungurești, pentru  a obține încă, cât mai mult din trupul Țării, pentru satisfacerea pretențiilor lor revizioniste, nepotolite. Astfel, tânărul român a intrat în rândurile Frăției de cruce, care se opunea cu dârzenie și curaj manifestațiilor înverșunate ungurești de sfâșiere a Patriei. Aceasta până în anul 1948, când a absolvit facultatea și a fost repartizat ca subinginer la Mina de cărbune Anina. Dar, tot atunci, se înființase Direcția Generală a Securității Poporului, după modelul sovietic, care pornise prigoana împotriva celor ce luptaseră pentru țară. Astfel, Dumitru Cristea a fost arestat în ziua de 7 octombrie 1948, „a fost bătut și schingiuit în beciurile Securității Poporului din Oravița” și apoi „transferat și încarcerat la Satu Mare”. Judecat la Tribunalul Militar din Cluj a fost condamnat la șase ani de temniță grea „pe care i-am executat în infernul de la Aiud”, mărturisește naratorului cărții însuși eroul, cu puțin înainte de moarte. Spune același Dumitru Cristea: „După primele zile la Aiud mi s-a produs o puternică stare de șoc. Doamne, câte a mai inventat comunismul să distrugă vieți și să le stăpânească sufletele chiar și după moarte! Una din marile lui invenții a fost omul nou, paznicul noii orânduiri, casapul, lucrătorul specializat în torturi, în cruzime excesivă și crime în lanț.” Oameni de joasă condiție, ființe anonime, fără vreo importanță cât de cât palpabilă, până ce au fost aleși și trepanați propagandistic, au servit ca unelte bestiale acestor tirani convinși de victoria utopiei lor inumane, asupra tuturor valorilor omenești. Aceștia au impus tortura și crima ca metode de a obține obediența membrilor unei societăți, nivelate după voința oarbă a unor fanatici, la fel de abrutizați. O societate creată pe teama membrilor ei și pe anularea voințelor individuale încercau să construiască cei ce-și propuseseră distrugerea elitelor românești, afirmate înainte de anul fatidic, 1948. Pentru aceasta, nu ocoleau nici o metodă a înfrângerii conștiinței celor ce gândeau altfel, adică mult mai aproape de esențele ome­nescului. Mai ales în recluziune ei își propuseseră sa-i înfometeze, în primul rând, pentru a le exploata suferințele degra­dării biologice. Mai apoi inteveneau cu torturile fizice, din ce în ce mai dure și din ce în ce mai rafinate. Aici, însă, aceste ființe primitive, gregare, se izbeau de voințe de fier, voințe ce nu acceptau înfrângerea, deși călăii lor erau bine hrăniți și dispuneau de toate mijloacele și libetatatea torturii. Pentru că morala, justiția, omenia fuseseră anulate. Mai inventaseră acești ticăloși exterminarea fizică prin folosirea lor ca unelte de muncă în intreprinderile faraonice ale așa-zisei noii orânduiri. Dar toate acestea nu duceau spre asumarea conștientă a eforturilor, ci continuau aceeași campanie de exterminare fizică și psihică a acestor elite, pentru a supune cât mai ușor masele. În aceste condiții, tânărul supus acestor cumplite încercări, descoperă poezia lui Radu Demetrescu Gyr, un alt martir al închisorilor comuniste, după ce luptase pe frontul antisovietic pentru aducerea Basarabiei la sânul Patriei. El publicase în 1942 un volum în care erau reflectate luptele, focul, încleștarea inumană a forțelor. Era o poezie plină de conținut uman, plină de suferință, dar și de speranță într-un viitor al nației sfâșiate. Acest erou a fost și el închis, ca răsplată atât pentru eroism, cât și pentru verb, dar a supraviețuit prin poezie. Prin poezia sa i-a îmbărbătat pe ceilalți, le-a alinat suferințele și le-a dovedit că în acele groaznice condiții spiritul va învinge și-i va umili pe călăii ce-și vor pierde puterea atunci când frica, teroarea lor nu-și va mai face lucrarea. Auzind aceste versuri spuse din gură în gură de ceilalți confrați de suferință, tânărul și-a propus, bazându-se pe memoria lui fenomenală, să păstreze aceste bogății inestimabile ale suferinței unui neam și să le ofere posterității, așa cum au fost. E vorba de o înaltă conștiință morală a acestui om, dar nu numai atât, de o la fel de înaltă conștiință estetică și civică, de a reda literaturii române acea creație vie, născută din confruntarea spiritului cu săraca materie în care se lăfăiau călăii.

Ajuns în libertate, primul gând al lui Dumitru Cristea a fost să treacă pe eternitatea hârtiei scrise cele 300 de poezii ale lui Radu Gyr, memorate în pușcărie. Le-a încredințat mai apoi unor prieteni, dar Securitatea deja le luase urma. Radu Gyr însuși fusese condamnat la moarte pentru poemul, nepublicat, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, dar care circula în copii manuscrise, peste tot în țară. Este prima condamnare la moarte cunoscută a unui om doar pentru vina de a fi scris un poem. Dar, „prin decretul 162 din 5 mai 1960, emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale, se comută pedeapsa lui Radu Demetrescu Gyr la 20 de ani detenție grea”.

Pe Dumitru Cristea îl ridică Securitatea la 1 aprilie 1958, înspre seară. Ajunge în „beciurile securității din Reșița”, apoi la „Timișoara, după care a fost transferat cu un avion militar la Constanța, unde se afla dosarul său de urmărire.” Sentința și pentru el a fost necruțătoare. Pentru vina de a fi memorat și de a fi scris pe hârtie cele 300 de poeme ale lui Radu Gyr „este condamnat la temniță grea pe viață”. Soția sa, care nu știa nimic de caiete, a suferit aceeași claustrare și același regim de exterminare. Nu conta că era nevinovată. Mai bine să fie schingiuiți 1000 de nevinovați decât să scape unul care a comis vreo infracțiune. Dar care a fost aceasta? Aceea de a salva pentru literatura română 300 de poeme create în infernul aparatului de represiune comunist. Aceea de a conferi eternității unui neam memoria suferinței sale dăltuite în cuvânt de un martir al său.  

Memoriile acestor oameni, literatura celor care le reînvie trecerea și misia divină în acest infern al Utopiei comuniste românești dovedesc nemurirea spiritului unei nații. Călăii lor, cu metodele lor ultrasofisticate de tortură s-au săvârșit. Au intrat în lada de gunoi a istoriei. Nouă și omenirii întregi ne-au rămas spiritul lor viu, pilda sacrificiului lor și nesecata dorință de a dăinui în ciuda tuturor vicisitudinilor. Prin aceste memorii, prin această literatură, duhul lor s-a întors la sânul neamului spre a-i fortifica verticalitatea în momente de cumpănă și rătăcire temporară.

În acest context, roamnul Vulturul albastru devine mai mult decât o operă literară. Este o operă care zidește, precum spunea alt mare poet al neamului românesc, Octavian Goga, „credințe și biruințe” și, am adăuga noi, în aceste timpuri răsădite încă pe nisipuri mișcătoare, nevoia de eternitate al cărei secret au știut să-l mențină ei, martirii închisorilor comuniste.