Noţiunea de sfinţenie în viaţa oamenilor

(Evrei 12, 12-14)
 

Dacă toate celelalte cuvinte şi noţiuni iau naştere şi stau într-o interdependenţă strânsă cu realităţile cunoscute din viaţa oamenilor, noţiunea de sfinţenie nu are un corespondent asemănător cu nici una dintre toate celelalte; ea stă într-o desăvârşită legătură cu realitatea spirituală, cu Dumnezeu. Înţelepciunea, bărbăţia, dreptatea, cumpătarea şi chiar iubirea au analogii în viaţa oamenilor, dar sfinţenia este prin excelenţă cu totul altceva. După cum vedem din Revelaţia divină, sfinţenia este manifestarea în gradul cel mai înalt a Fiinţei Supreme. Sfinţenia, prin urmare, aparţine în chip propriu numai lui Dumnezeu: „Sfânt este numele Său” (Isaia 57, 15).

Sfânta Scriptură ne învaţă un adevăr fundamental: Dumnezeu singur este Sfânt, în înţelesul substanţial al noţiunii de sfinţenie. Acelaşi lucru ne învaţă şi Sfânta Tradiţie, prin Biserică. Termenii kadosh, agios, sacer, santus presupun actul dependenţei şi ataşamentul nostru faţă de Dumnezeu: o alegere, o punere deoparte în slujba lui Dumnezeu (Ieşire 19, 5; Lev. 11, 44).

Creatura lui Dumnezeu, fiinţa umană, deţine şi ea sfinţenia şi participă la ea, dar într-un mod derivat: prin har. Creatura sfântă sau sfinţită (omul şi chiar îngerii) nu se bucură de sfinţenie în virtutea propriei sale naturi, ci prin participare la sfinţenia divină (Ieşire 3, 5; Ioan 17, 17-19; Rom. 3, 24-28).

În Noul Testament, termenul grecesc sôtęria vine de la verbul sôzo, adjectivul sôs corespunde celui latin sanus (sanc­tus) şi înseamnă a-ţi recăpăta sănătatea pierdută, a fi salvat de la moarte şi de orice primejdie naturală. De aceea, în Evanghelie expresia „credinţa ta te-a mântuit” (te-a salvat) include şi înţelesul de „credinţa ta te-a vindecat”, cei doi ter­meni fiind sinonimi în lucrarea mântuirii. În acest înţeles, taina mărturisirii în Bise­rica patristică, dar şi în prezent, era şi este socotită folositoare. Iar Sfântul Ig­natie al Antiohiei numeşte Sfânta Euha­ristie „doctoria vieţii”, „antidotul nemuririi şi al trăirii veşnice în Iisus Hristos” (Paul Evdokimov, La Sainteté dans la tradition de l’Eglise Orthodoxe, Contacts, XXIII, Nr. 73-74, 1971, pag. 121-123).

Sfânta Liturghie ne prezintă o învăţă­tură directă în legătură cu sfinţenia noas­tră prin participare la harul divin. Înainte de a le oferi credincioşilor ofranda euha­ristică, preotul atrage atenţia tuturor: „Să luăm aminte Sfintele sfinţilor”, iar comu­nitatea prezentă la Liturghie, fiind mişcată parcă de această înfricoşătoare chemare, îşi mărturiseşte sentimentul de nevrednicie: Tu singur eşti sfânt, „Unul sfânt, unul Domn Iisus Hristos.”, adică unicul Sfânt prin natura Sa divină este Hristos – Fiul lui Dumnezeu. Membrii Bisericii devin sfinţi prin participare la această unică sfinţenie (2 Petru 1, 4; Ioan 15, 14; Efes. 1, 18).

Pe parcurs, însă, termenul de „sfin­ţenie”, de „sfânt” se îndepărtează de ră­dăcina sa şi primeşte un sens mai mult moral, care nu acoperă întru totul sem­ni­ficaţia sa intimă, spirituală, ontologică.

Având calităţi superioare tuturor vie­ţuitoarelor, omul, fiind creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, este che­mat (rânduit) să influenţeze şi să călău­zească întreaga făptură spre treptele superioare ale existenţei, spre desă­vâr­şire, şi să se folosească de ea, căci iată ce zice Cartea Sfântă: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat (pe primii strămoşi ai speţei umane) zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l; şi stă­pâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul…, „peste toate vieţuitoarele ce se târăsc pe pământ…!” (Facere 1, 26-31).

În Noul Testament, vestea cea nouă şi fundamentală a Evangheliei, după Sfântul Apostol Pavel, este să aducă la cunoştinţă tuturor marea bucurie: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17). Noua creatură sau omul nou, în Biserica creştină, sunt sinonime ale sfinţeniei. Dacă după Întrupare, Biserica este întrepătrunsă de omniprezenţa Sfintei Treimi, după Cincizecime ea a devenit plină şi de sfinţi (1 Corinteni 1, 5).

Chiar după plecarea lor din această viaţă, sfinţii continuă să fie membri ai Bisericii, ne ajută cu rugăciunile lor şi ei formează o legătură vie între cer şi pământ (1 Corinteni 6, 2-3; Apoc. 5, 8-9). Sfinţii nu sunt însă „alţi mijlocitori” şi nu micşorează întru nimic rolul unic al singurului Mijlocitor (Salvator) care este Iisus Hristos. Sfinţii ne asistă şi ne ajută ca nişte prieteni şi fraţi mai mari, având o experienţă trăită a vieţii creştine şi a tainelor lui Dumnezeu, căci ei „prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor…” (Evrei cap. 9), aducându-se în cele din urmă jertfă vie pe altarul Bisericii Domnului, pentru predicarea „cuvântului lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (Apoc. 6, 9) în faţa lumii.

Biserica noastră venerează diferite categorii de sfinţi: patriarhi, prooroci, apos­toli, martiri (mărturisitori), tauma­turgi (făcători de minuni), cuvioşi călu­gări, asceţi, doctori fără de arginţi şi sim­pli credincioşi, care au petrecut o viaţă conştientă în sfinţenie. Sfinţenia vieţii oamenilor are astfel forme diferite, ca şi persoanele umane, şi fiecare îşi poate găsi în ea modul său specific de a o trăi în Duhul Sfânt şi în Biserica lui Dum­nezeu (1 Corinteni 12, 27-30; Efeseni 4, 11-12). În fruntea venerării sfinţilor, Bise­rica a adus şi aduce un cult de supra­ve­nerare Sfintei Fecioarei Maria, care a fost aleasă şi învrednicită de Dumnezeu să nască pe cale suprafirească pe Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos, devenit om pentru mântuirea noastră. Această naş­tere supra-naturală a învrednicit-o pe Fecioara Maria să fie şi să rămână pen­tru totdeauna Născătoare de Dumnezeu, plină de dar, binecuvântată între femei şi să fie fericită de toate neamurile… (Luca 1, 28, 42-48).

După învăţătura Bisericii şi după experienţa ei de secole, Dumnezeu a dăruit sfinţilor Săi puterea unui ajutor activ şi permanent prin care ei stau în sluj­ba oamenilor. Sfinţii ne ajută să ne putem menţine în harul divin (1 Ioan 5, 1-5). Omul creştin, conştient de darul (rolul) sfinţilor în Biserica triumfătoare, nu se mai simte pierdut în singurătatea sa; el are o mare familie spirituală în lumea drepţilor care îl înconjoară, îl ajută şi îl că­lăuzeşte spre Dumnezeu. Sfinţii din toa­te timpurile reprezintă, pentru toţi creş­­tinii, tezaurul sacru – comun al Bise­ri­cii universale. Ei sunt modele de urmat pentru fiecare om credincios în parte (Evrei 13, 7), iar credinţa lor dreaptă, sfin­ţenia vieţii şi iubirea faţă de toţi se­menii, în numele lui Hristos şi al iubirii Sale, confirmă cu prisosinţă unitatea, uni­versalitatea şi sfinţenia Bisericii lui Hris­tos, Biserică care este „stâlpul şi te­melia adevărului” (1 Tim. 3, 15).

Unitatea învăţăturii creştine şi univer­salitatea venerării sfinţilor sunt pentru Biserica Ortodoxă notele ei esenţiale şi condiţiile permanente, prin care ea ade­ve­reşte în faţa lumii că este singura Bise­rică a lui Hristos, aşa cum se ruga Mân­tuitorul, către Dumnezeu Tatăl, zicând: „Eu mă rog ca toţi (oamenii) să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu (Părinte) M-ai trimis” (Ioan 17, 14-26).

Astfel, prin harul lui Dumnezeu, prin credinţă şi viaţă sfântă, trăită în Hristos şi în Biserica Sa, sfinţii au devenit (dar şi toţi credincioşii pot deveni) temple vii şi permanente ale Dumnezeului celui viu, în care să locuiască Hristos, precum şi modele de urmat pentru orice om de bună credinţă din lumea noastră contem­porană.