Neostoita aşezare în vreme

Societatea cunoaşterii, căreia îi apar­ţinem, ne cere imperativ un nou profil socio-cultural, care să-şi ia în posesie, în cunoştinţă de cauză, noua lărgime, fără a renunţa la trăirea cu intensitate a locului mărginit efectiv de rădăcina etnică, cu semnul unicităţii ei spiritual-culturale. Credem că lucrarea lui Ilie Gorjan: „Din istoria autorită­ţi­lor administraţiei publice ale Jude­ţu­lui Vâlcea” răspunde acestei nece­sităţi.

Importanţa cercetării în domeniul administraţiei, în general, într-o peri­oa­dă de reconotare este maximă. „Ad­mi­nistraţia publică este coloana ver­te­brală a unei societăţi, ea constituie aparatul de gestiune a problemelor publice… Este imaginea cotidiană a pu­terii”… (vezi Constantin Oprean şi colaboratori în Administraţia Publică, con­silierul şi cetăţeanul, Sibiu, 2001). Statul Român, în plină remo­de­lare, după instrumentul totalitar expe­rimentat de la 23 August 1944 încoa­ce, are nevoie de redefiniri concep­tuale, reformări instituţionale şi de noul profil al funcţionarului public. Toate acestea sunt comandamente ale revenirii în matca statului de drept, dar şi a consonanţei noastre europene. Pu­terile Statului Român, participant la construcţia europeană, trebuie să se manifeste unitar. În domeniul juridic obser­văm  expertiza autorului (vezi lucrările publicate) şi conştiinţa că orice cucerire europeană ne poate servi, dacă ştim cine suntem, de unde venim, dar şi încotro mergem.

Studiul lui Ilie Gorjan privind istoria autorităţilor administraţiei publice  răs­pun­de, dincolo de cuprinderea lar­gă a lumii în general, ca o coloană ver­te­brală, şi vecinătăţii sale afective: Ju­deţul Vâlcea. «A administra înseamnă a acţiona neîntrerupt. Nu se obţine nimic fără o acţiune, şi nu păstrează nimic din momentul în care efortul a încetat, filosofia administraţiei cons­tând în  activitatea ei.» (vezi Cons­tan­tin Oprean, op. cit). Administrarea, prin reguli şi structură, spune sociologul Traian Herseni, „nu cons­ti­tuie un scop în sine, ea trebuie să ser­veas­că relaţiile sociale în veşnică miş­care. Nici oamenii nu sunt pretutindeni identici. De aceea a administra nu în­seam­nă oriunde acelaşi lucru. Ceea ce este valabil într-o ţară, nu este va­la­bil pentru orice ţară”. Pentru… ţara vâl­cilor (vezi Eugen Petrescu), cu Râm­nicul vechi scaun de judeţ, Ilie Gorjan restituie generaţiei din scenă o istorie necesară, pentru experienţe pă­ţite, singurele în măsură să se impreg­neze în cortexul individual, în marele creier al mentalului public dintr-un loc dat. Înţelegându-ne moştenirea, cu pri­ceperi şi moravuri, care au deter­mi­nat acţiunile istorice cu evenimente tra­gice şi clipe faste, putem să ne mân­tuim, evitând retrăirea lecţiilor neînsuşite.

Autorul constată absenţa din lite­ra­tura de specialitate a unei lucrări dedicată evoluţiei ideilor și principiilor şi aplicării lor în viaţă, privind autori­tatea publică şi alege pentru studiul de caz, nu întâmplător, judeţul natal, cel cu cea mai veche atestare, cu numele actual, între judeţele ţării.

Cercetător, om de catedră, militar (în cel mai înalt eşalon al jandar­me­riei), om de cultură, recomandat de lucrările publicate, Ilie Gorjan înţelege că nu ne putem regăsi normalitatea unui drum pierdut abrupt în 23 August 1944, fără a privi cu obiectivitate înapoi şi a pune, într-o succesiune fi­rească, paşii devenirii, în mersul lumii mo­derne, într-o alergare asincronă, defa­zată în urmă, din cauza prea hul­pa­velor imperii. Este convins că sin­cro­nizarea noastră la valorile euro­pene, prin dificilul proces de integrare, în curs, nu este un proces care de­pinde doar de voinţa noastră politică, de altfel explicit formulată, cât mai mult de depăşirea unor bariere mentale, cum va fi constatat cândva şi Dumitru Dră­ghicescu. Descrierea, în pers­pec­tivă istorică, a drumului parcurs de nea­mul statornic al acestui pământ, într-un permanent compromis al legii pă­mântului, obicei nescris, dar ac­ceptat tacit, şi legea dură a imperiului poate induce cauzalitatea unui spirit tranzacţional, a neîncrederii în stăpânii vremelnici şi în noile reguli, de import. Ostilitatea faţă de orice regulă nouă, după ce din realitatea prea crudă se observase că între bunele intenţii şi re­zultatul final se interpunea mereu o pră­pastie, se manifestă printr-o rezis­ten­ţă la schimbare acerbă. Făţiş, sun­tem de acord cu totul, uneori accep­tând superficial, chiar şi ceea ce nu ni se potriveşte, ştiind că nu vom atinge obiectivele asumate. Ne declarăm voinţa mereu, fără a pune-o în acord cu putinţa, ignorând aproape întotdea­u­na ştiinţa. Ştiinţa despre noi înşine, construită credibil, printr-o cercetare riguroasă şi apoi dată în procesul de educare-formare, din aproape în aproape, multiplicatorilor, ne poate trezi din starea precară, a unei som­no­lenţe prelungite. Când vremurile ne-au fost prielnice s-au recuperat întârzieri de la mersul normal al lumii, remar­ca­bile. Dar la schimbarea macazurilor isto­riei, soarta celui aflat pe frontierele, dintre taberele de conflict, şi noi vom fi fost pe liniile de demarcaţie, era de a alege între a fi şi a nu fi, cu preţul ma­rilor compromisuri.

Din această perspectivă cerceta­rea autorului este de maximă utilitate publică. Să ne dumirim de ce suntem aşa, ca un reflex dobândit, de atâtea dresaje forţate şi nevoia de supra­vie­ţuire. Apoi să putem urmări cum şi-au făcut loc în practica administrativă, principiile înalte şi cum şi-a construit societatea instituţiile. Lucra­rea se adre­sează studenţilor, masteran­zilor şi vine din partea pedagogului, care va fi constatat necesitatea ei în biblio­grafia suport. Această misiune se vă­deşte şi în alte lucrări ale autorului: „Ghid me­todic privind pregătirea profesională a cadrelor militare din Jandarmeria Ro­mână”, „Lecţia – formă principală de orga­­nizare a învăţământului militar”, „Îndrumarul comandantului de subu­ni­tate”, „Comunicarea educaţională”, pre­cum şi în cursurile universitare: „Drept ad­ministrativ european”, „Drept adminis­trativ”, „Dreptul Administrativ în Uniunea Europeană” etc., realizate, par­te dintre ele, în colaborare. Func­ţio­narii publici îşi pot desluşi în lucra­rea de faţă temeiurile atribuţiilor din fi­şele postului şi semnifi­carea unor cu­vinte cheie din vocabularul lor profe­sio­nal. Pot să distingă cum nişte prac­tici curente, măreţe în trecut, au de­ve­nit abuzuri azi şi sunt imorale: ploco­nul, cumpărarea demnităţilor etc. Fie­care instituţie, de autoritate publică, îşi poate recupera istoria într-o expunere sintetică, cu multe date statistice inte­re­sante şi cu amprenta marilor per­so­nalităţi care le-au slujit. Câştigat este orice cititor. Cetăţean fiind, el află re­pede, ca dintr-un îndreptar, lucruri in­dis­pensabile minimei sale culturi civice.

Studiul  este un lucru adăugat şi se alătură unui imens material docu­mentar. Spiritul său  sintetic respiră multe lucrări, pe care cuprinzătoarea bibliografie şi notele de subsol le remarcă. Ghid pentru aprofundarea unor idei, alteori loc de întâlnire a mai multor definiţii pentru ace­laşi concept, cartea lui Ilie Gorjan este şi o retrăire afectivă a unor momente cu încărcă­tura omenescului. Desprins din mode­lul naturii, un organ, al unui corp, func­ţionând ca un tot unitar, are o funcţie în slujba vieţii. Organul, ca o structură, perfecţionată perpetuu în mediul său existenţial, se arată ca un ceva cons­tituit şi îşi dezvăluie funcţionarea prin cons­tituţie.

Descrierea funcţionării, în memo­ria lumii, se poate face după îndelunga contemplare şi mirare a observa­to­rului… de geniu. Aşa se formulează, în limbajul posibil, legile naturii – inclu­zând aici şi vocaţia socială, puterea, ca expresie a poziţiei în sistem şi/sau a dinamismului. Este profitabil ca fiecare generaţie să-şi reinventarieze avutul (patrimoniul) şi să-şi proiecteze mersul în cunoştinţă de cauză, faţă de toate „puterile” separate între ele, dar în sluj­ba întregului. A putea, a vroi, şi a şti, sunt o treime de fiinţare autentică în legea vieţuirii, indiferent de spe­ci­ficitate. Plasat în cercetarea obiectivă, autorul ştie că abstractul este sinteza realităţii concrete printr-un proces de rafinare îndelungat. Ca să poţi accede în cele elaborate, cu mintea încă neal­fa­betizată în cele necesare, este ne­voie de răbdarea actului formativ şi pe­da­gogia asocială. Este nevoie de expe­rienţa personală şi ajutorul altor cercetărori, din varii domenii, cu punctele lor de vedere ale unghiurilor ascuţite. Credem că pentru orizontul întreg cu cele 365 de zile, în trecerile cu întoarceri, peste întreg, dar şi peste locul anume, este nevoie de privitorii de pretutindeni, dar şi de cei aplecaţi asupra amănuntului.

Lucrarea lui Ilie Gorjan apelează la o bibliografie vastă, cu personalităţi ale panteonului universal: Platon, Aris­totel, Augustin, Toma d’Achino, Tho­mas Hobbes, John Locke, Jean Jeaques Rousseau, Montesquieu etc., cer­cetători români recunoscuţi: Paul Ne­gulescu, Ioan Muraru, Antonie Ior­govan etc. Pentru „studiul de caz” pri­vind judeţul Vâlcea, izvoarele cerce­tate pun în evidenţă cercetătorii şi lucrările lor, evidenţiaţi şi cunoscuţi ca persoane afirmate în câmpul cul­tural local: Corneliu Tamaş, Smarand Ţană, Gheorghe Dumitraşcu, Ion Soare, Eugen Petrescu, Costea Marinoiu etc. Nu achiesez (ca să folosesc un cuvânt al autorului) la laudele aduse unor istorici – cu diplomă şi lucrări! – pe care i-am desconspirat în public, privind angajamentul lor în slujba unei retorici manipulante şi cu veninul derizoriului, în detrimentul, analizei obiec­tive. Chiar când îi citează autorul le subliniază contribuţia pozitivă, tre­când  peste „sentinţele” şi „judecăţile de va­loare” ale acestora, ignorându-le vădit. Da! În Râmnic s-a cântat într-un cadru instituţional, în public, „Deş­teaptă-te române!”, ca să dau un singur exemplu din câmpul dezbaterii partizane, în care se consumă multă energie şi patimă.

Lucrarea structurată în opt capi­tole porneşte de la general spre spe­cific. Defineşte cuprinzător cuvintele cheie, insistând asupra semanticii şi apariţiei lor pe scenă, cu abstractizări esenţiale: administraţie, stat, auto­ri­tate, putere politică, persoană juridică, unitate administrativă, funcţiune pu­blică etc. Valorificând mecanismul cer­cetării în cronologia procesului istoric, identifică, specific epocii cercetate, între secolele al XIV-lea şi mijlocul secolului al XX-lea starea de fapt, în structura şi fiinţarea ei, evaluabilă în raport cu legitatea proce­sului general. Perioada de început a construcţiei statelor româneşti ni se relevă cu savoarea unor lucruri din lada de zestre, cu virtutea lor înaintemer­gă­toare. Acumulările culturale, în rit­mi­cita­tea lumii înconjurătoare, spuneam defazate temporar, din cauza absenţei gradelor de libertate, se vor realiza în vremurile prielnice prin eforturile iluministe ale personalităţilor ridicate din neam, ori trăind în vatra neamului. Timpul de transfer dinspre spaţiile cu­prinse de modernitate (vezi valorile… Apusului!) pentru transformare struc­tu­ral funcţională, spuneam mai sus, ne-a amprentat mentalul, contemplarea pa­sivă, neîncrederea în interpuşii imperiilor politice şi ecleziastice: domni aserviţi (cum au fost fanarioţii), mitro­po­liţi, episcopi, căimăcami, guver­na­tori, im­periali (habsburgi şi ţarişti), regu­lamente organice, puteri suverane şi protectoare. Timpul intermedierii este un timp (cât secole) al stagnării şi al capului plecat, al neadecvării ce­rin­ţei patriei şi neamului, la înnoirea lumii, în primul ei val. Lucrarea surprinde în capitolele 3, 4 această realitate şi zba­terea supravieţuirii în matricea ori­gi­nară. Capitolele 5 şi 6 relevă procesul intens de recuperare şi dezvoltare a statului român modern în perioada lui A.I.Cuza şi a Regatului. Efortul uriaş şi capacitatea unei naţiuni de a-şi împlini un destin istoric se vădeşte şi prin documentele citate, din care răzbate fervoarea trăirii cauzei, prin perso­na­lităţile providenţiale ale româ­nilor. Pe­ri­oadei 1940 – 1944 îi este dedicat ca­pi­tolul 7. Perioadă complicată, în care Statului Român, războinicii lumii, îi răpesc teritoriile, reîntregite cândva cu jertfă de sânge, iar finalul celui de-al II-lea război mondial ne aruncă sub stăpânul roşu al Răsăritului, ampu­tându-ne… statul de drept şi distru­gându-ne fundamentele cultural-spiri­tuale, pentru a ni se impune, din nou, o politică imperială, străină de nădej­dile naţiei.

Capitolul 8, „Jandarmeria vâlcea­nă – file de istorie – este un dar spe­cial, adăugat de vâlceanul nostru din Orleşti, cel ce a slujit Jandarmeria, ca general, în eşalonul ei superior şi prin prinosul  de cunoaştere se dedică slujirii conştiinţei de neam.

Studiind conţinutul lucrării „Din istoria autorităţilor administraţiei publice ale Judeţului Vâlcea” să nu uităm truda anilor dedicaţi ei şi să apre­ciem pe autorul  acesteia, Ilie Gorjan, nu doar General al oştirii, dar şi un remar­cabil om de cultură, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din Ro­mâ­nia. Ro­mânului, vâlcean autentic, celui ce ni se dăruieşte cuvânt de întemeiere, respec­tul nostru.