NAŢIUNEA ITALIANĂ – ILUSTRARE EUROPEANĂ ŞI UNIVERSALĂ

ROMA, CEL MAI IMPROTANT ORAŞ AL ISTORIEI. CAPUT MUNDI. Tocmai mă aflam în Bruxelles, ca invitat al Institutului Cultural Român, în anul 2007, imediat după intrarea României în Uniunea Europeană; şi, la un moment dat, doi colegi au început să se dueleze în adjective, care de care mai relevante, sclipitoare, despre oraşele capitală: Paris, Praga, Viena, în fine Bruxelles, când ziaristul şi traducătorul francez Jean Yves Conrad, căsătorit cu o româncă iar, după 1989, venind mai des la Bucureşti, a curmat elogiile asupra frumuseţii specifice a acestor burguri, afirmând: „Mergeţi să vedeţi Roma! Nu ignoraţi Roma!… Toate aceste mari capitale… s-au înălţat şi s-au construit, urmându-se exemplul Romei!…”.

Capitală ilustră a celui mai civili­zator imperiu al lumii antice, întinzându-se pe trei continente; Mamă a Romani­tăţii, Latinităţii (şi Creştinătăţii), iniţia­toare a Renaşterii universale, Roma a influenţat stadiile şi evoluţia fiecărui popor al Europei, în parte, inspirându-l pe J.W. Goethe, care a trăit, în „Cetatea Eternă” şi în Peninsulă aproape doi ani (1776-1887, scriind, apoi, o carte celebră: „Călătorie în Italia”)! „Cine a văzut Roma – a văzut totul!…”, a afirmat poetul german.

De la unitatea pe care i-a oferit-o Napoleon Italiei, începând cu 1796, integrând-o unui vast Imperiu, care a însemnat prima idee a unei „Europe unite” şi până în 1871, când Roma de­vine capitală a ţării; apoi, până în 1957, când şase popoare mari, industrializate, ale continentului, prin „Tratatul de la Roma”, au pus bazele „Casei Comune a Europei”, nu au trecut, iată, decât două secole! Pentru unii istorici, în mod cu totul straniu şi de netolerat, bătrâna cetate imperială de glorios renume universal e numită, ironic… „Capitala unui stat tânăr” – ceea ce l-a făcut pe un cunoscut publicist, precum Guido Pio­vene (în Prefaţa, în cinci limbi străi­ne, la albumul ITALIA (Centenarul Capitalei Roma), Ed. „Carlo Bestetti”, Edizione d’Arte, Roma, 1971), să afirme că această Mamă a Istoriei are aceiaşi adversari, pe care i-a avut şi în majestuoasa sa viaţă, din trecut: un fel de… „barbari”!…

2011: 150 DE ANI DE UNITATE A NAŢIUNII ITALIENE. Ţine aproape de un miracol faptul că, după ce am trecut, în grabă, prin Italia de Nord, în 2003, am cunoscut-o, mai în adâncime, în mai-iunie 2011 (oraşele Verona, Torino, Vincenza, Venezia, Trieste, Bardolino (Lago di Garda), edificându-mă ca un „reporter de teren” asupra unei „civilta del lavoro”, cum numesc italienii imensa lor trudă, într-o Ţară, fericit scăldată, în „miezul Mediteranei” şi moştenitoare a civilizaţiei imperiale romane, mai inova­toare, azi producătoare şi laborioasă, ca niciodată. Nu spune, oare, destul cons­ta­tarea că, la fel ca-n vechime, deţine şi azi locul întâi, pe plan universal, în can­titatea (şi calitatea) uleiului de măsli­ne?… Apoi, concurează Franţa, în canti­tatea (şi calitatea), circulaţia şi consu­mul variatelor sale vinuri?… Că e una din cele patru naţiuni mari ale lumii, producătoare şi creatoare de arte (ale gastronomiei), alături, iarăşi, de Fran­ţa, China şi Turcia (în speţă, „Bucătăria sultanilor”?…). Şi nu în ultimul rând, ilus­tra­rea pe care o oferă Nordul industrial al Italiei (amintind, printre altele, fabri­cile „Fiat”, printre puţinele din EUROPA, ce au ajuns la o producţie americană, de serie – automobile, autobuze, maşini grele, tractoare, maşini agricole etc.

Am văzut, în Nord, în primăvara lui 2011, cum se pregăteau italienii să îşi sărbătorească cei 150 de ani de unitate naţională şi de aşa-numit, ironic, de unii „stat încă tânăr”; şi am avut şansa să vizitez Roma, în luna august, prinzând prelungirea unor evenimente şi al altor manifestări cultural-politice, de anver­gură, ale Capitalei.

EXPOZIŢIA-MUZEU A CELEI MAI MARI EMIGRAŢII DIN LUME: EMI­GRA­ŢIA ITLAIANĂ. Mi s-a părut dintre toate, adânc relevantă şi valoroasă; iar faptul de a fi muzeificată definitiv într-un grandios edificiu neoclasic, din mar­mură de Cararra, înălţat în iunie 1911, numit „Vittoriale – L’altare dela Pa­tria”, după numele „părintelui unifi­cator al Italiei” (alături de Camillo Ca­vur, Mazini şi Garibaldi, regele Vittorio Emanuelle al II-lea. Înălţându-se în marginea colinei Capitoliului, cu faţa şi coloanele către Piaţa Veneţiei, Palatul lui Napoleon Bonaparte, Columna lui Traian şi Forul Roman – acesta e Cen­trul istoric (antic) şi politic, de azi, extrem de viu, al „Cetăţii Eterne”, o permanentă „nuntă” (la care participă şi pelerinii: turismul universal – un vizitator, un călător, pe cap de locuitor), o performanţă mondială şi aceasta.

30.000.000 de cetăţeni ai Italiei locuiesc în străinătate, aşadar dincolo de Madrepatria (şi toate acestea au început de la presiunea şi spolierea pro­dusă de imperiile vecine), în ultimele două secole. Peste 50%, prin urmare, din familiile italiene au emigrat până în 1915, iar pe primul loc se află Regione Veneto, ce a trecut de 3 milioane. Nu e nici un paradox că, chiar şi astăzi, peste 63% din emigranţii italici sunt originari din Nord; 28% din Centru şi doar 12% din Sud (Calabria, Sicilia, Sardinia). Pre­şedintele celei de a II-a Republici italie­ne, George Napolitano, a adus pentru întâia oară elogii, în iunie 2011, la deschiderea Expoziţiei Emigraţiei, întregului popor italian, care a reuşit performanţa cu totul excepţională de a se integra, perfect, în ţesutul politic al ţărilor unde au emigrat, muncit şi trăit, în pofida unei vieţi dificile, plină de sacrificii şi de privaţiuni. Madrenazione Madre­pa­tria, a adăugat Preşedintele Napoli­tano, se simte îndatorată şi le mulţu­meşte – pentru aportul lor, la presti­giul şi prosperitatea Italiei, în ge­neral”.

Expoziţia Emigraţiei, de la Vitto­ria­le, „tranşantă expresie a sufletului italienilor din străinătate”, mi-a pro­dus o senzaţie de uluire, pentru carac­terul italian profund răbdător, civilizator şi eroic – o ilustrare şi el a umanităţii italiene, a „risorgimento”-ului romanităţii şi al latinităţii. Cei mai vechi au emigrat în Argentina (în 1711 au înălţat şi în Roman, chiar un Far al Latinităţii, pe colina Giannicolo, vecină Vaticanului şi basilicii „San Pietro”); alţii au emigrat în Brazilia şi Venezuela (unde au editat cel dintâi cotidian al emigraţiei lor: ITALIA, în 1750!). A urmat America de Nord (Boston, New York, Philadephia) şi, nu în ultimul rând, în Europa (mineri în Franţa, Belgia, Elveţia), constructori de clădiri şi ziduri uriaşe (în Rusia, la Kremlin, în vremea ţarului Nicolae); cons­tructori de canale monumentale, istorice (Suez, Corint, Panama); „bra­ţele de muncă” fiind singurul lor capi­tal; astfel că, îi putem întâlni, în mare număr şi în Regatul României, chemaţi de Carol I, în Bucureşti, pentru cons­truirea de căi ferate, drumuri, poduri şi palate, în Capitală, ajutând la apariţia, în țara noastră, a unei clase de mijloc.

În emigraţie, pe italieni i-a unit, în chip accentuat, limba naţională şi cântecul (canzone, canto, melodra­ma, balata) şi m-a mişcat, aproape până la lacrimi, „arhiva muzicală” a lor, desăvârşit conservată, audibilă-n căşti; iar dincolo de documentele îngălbenite, acte, fotografii, cărţi, hărţi, reviste şi ziare, m-au frapat filmele documentare, unele foarte scurte, însă şocante, supra­punând activităţii lor chiar accidente de muncă, sau catastrofe, în vremea călătoriilor spre Americi); reluate necon­tenit în videocasete şi pe ecrane spe­ciale, în fiecare sală de expoziţie, o ade­vărată noutate muzeistică. Am contem­plat „timpul” (îngălbenit), ce se fulguise peste cronici vechi, despre emigranţi, ca şi bagajele lor austere, de călătorie: valize, lăzi, saci enormi de campanie, ca și cutiile de poştă, din stinghii; însă şi acordeoane, mandoline, armonici, viori, pianine, flaute, flaşnete – instrumente cu care îşi exprimau angoasa (nostal­gia) după patria părăsită, dorinţa în­toar­cerii acasă. Canzoneta lor apărea ca o „dispoziţie specială, specifică şi este­tică, profund unificatoare, prin limbă (versuri) şi prin muzică”. Şcolile italiene din străinătate nu erau susţinute de stat, ci erau private, înfiripându-se, mai totdeauna, pe lângă parohii, preotul fiind şi învăţător, dirijor de cor, edu­cator, conservând, în acest chip, sim­bolurile şi tradiţiile de acasă: „sărbători, sfinţi, datini, procesiuni”. Prin ele a fost combătut şi chiar depăşit campa­nilismul (individualismul) secular, o filozofie meschină – idei „mioape” – de la nasul cetăţeanului, până la turnul bisericii (campanile), aparţinând patrio­tismului local, intereselor regionale, provinciale, în dauna celor de înaltă suprafaţă naţională. Canzonetele sunt memorabile, sfâşietoare, receptate şi astăzi, auzindu-le, ascultându-le în timp ce vizualizezi exponatele, unele fiind reactualizate, cu un formidabil succes, de Toto Modugno: „La balata del’emi­gra­zione”, „Trieste mio”, „Arivederci, Roma!”, „Amara terra mia” etc.

Emigranţii italieni au şi cele mai numeroase asociaţii, uniuni, societăţi culturale, politice, religioase, profesio­nale („arte et mestiere”), din toată lu­mea, peste 350, şi sute de ziare, edituri, cluburi, făcând limba italiană să fie a patra limbă – scrisă, vorbită, studiată, pe plan internaţional. Nu sunt ocolite, în Mu­zeul emigraţiei italiene, nici uniu­nile şi simbolurile controversate (înte­me­iate pe miturile legăturilor de clan (Padrino); cazurile „Saco and Vanzetti”; îndelung mediatizat, în SUA, având profunde nuanţe xenofobe, în anii ’23-’33 (con­dam­naţi, a căror memorie a fost rea­bili­tată, oficial, în 1977!…); Lucky Luciano şi Al Capone – oameni de afaceri extrem de controversaţi, însă redutabili Mecena ai Artelor ş.a.

Deschizând anul şcolar şi univer­sitar, în sept. 2007, ministrul Carlo Aze­lio Ciampi a adus, pentru întâia oară, oficial, un salut, o mulţumire comunită­ţilor italiene, părinţilor şi şcolilor italiene, din întreaga lume – „de la Buenos Aires la Montevideo şi de la Bucureşti, în Adriatica şi Balcani; şi din Pola la Bratislava şi Varşovia”, pentru uriaşul efort adus la cunoaşterea istoriei, civilizaţiei şi culturii italice.

După 1946, a început, însă, în Italia, „emigraţia interioară”, numită de lingvişti „imigraţie”, din Italia sudică spre Nordul industrializat, „care a schimbat, prin omogenizare, geografia umană a ţării” (citat dintr-un discurs al Preşedintelui Napoletano). În ciuda unor pasagere crize politice (acţiunile „brigăzilor roşii”, terorismul, moartea prim-ministrului Aldo Maro), după 1970 se întorc, în Ita­lia, mai întâi lucrătorii transfrontalieri, co­re­gionali (adică aceia din Elveţia, Germania, Belgia, Austria), cifrele fiind reţinute de Institutul Naţional de Statistică: 1.675.000; şi au continuat să emigreze – iată o cifră aproape egală: 1.678.000!…

Se afirmă că în emigraţie dife­ren­ţele, începând o epocă de prosperitate, dintre italieni s-au estompat, iar cam­pa­nilismul, localismul, regionalismul au dispărut (presiunea radio-televiziunilor au „unificat” limba, eliminându-i provin­cialismele), încă un inginer milanez, din Londra, a putut afirma, într-un interviu: „caracterul italienilor e meridional, labo­rios, iubitor de lumină şi arte, practicant al credinţei, fără prozelistisme”.

Prima conferinţă de înaltă amploare politică, asupra emigraţiei italiene, elogiindu-i meritele a avut loc la Roma, în 1975, iar în anul 2000, primul Con­gres mondial, în care s-a afirmat, răspicat, o lege reparatorie, moral-politică: „italienii din afara graniţelor sunt o resursă exemplară a Naţiunii italiene şi ca atare, va trebui „să fie reprezentaţi politic, în forurile statului italian. Astfel, s-a stipulat şi impus legea dreptului la vot, prin corespondenţă; şi au fost propuse şi alese 12 personalităţi ale emigraţiei, în Camera Deputaţilor; şi şase, în Senatul italian.

Se vorbeşte, permanent, şi de ca­rac­­terul civilizator accentuat al italie­nilor, rămaşi în lume (aflaţi la a doua, sau a treia generaţie, oameni de afaceri, oameni de ştiinţă şi artă, precum Robert de Niro, Al Pacino, Leonardo di Caprio, Fracris Ford Copolla; fabricanţi şi produ­cători de vinuri, ulei, brânzeturi, din Noua Zeelandă până în Canada, Chile şi California; comunităţi şi chiar cartiere şi oraşe „italiene”, în cele două Americi) ş.a. Majoritatea, prin educaţie şi şcoală, adăugând meserii funcţionale prospere: farmacişti, specialişti în artele culinare (restaurante, pizzerii), medici şi ingineri.

ITALIA CONTEMPORANĂ ŞI EMI­GRA­ŢIA ROMÂNEASCĂ. În jur de două milioane de cetăţeni, din Est, trăiesc şi muncesc, în Italia, după 1989; şi ei refac (reeditează!) traseele clasice ale emigraţiei italice, eroice: de la cei „zilieri” şi „sezonieri”, cu braţele de muncă, precum „singur capital”; în agri­cul­tură, construcţii, asistenţă so­cială, până la ocupaţiile tehnice, învăţa­te în peninsulă; iar cei cu studii , încă din ţară, accedând spre profesii (mai) înalte!… Emigranţii, originari din Româ­nia sunt cei mai numeroşi, în statisticile instituţiilor italiene. 800.000 (fără cei din Republica Moldova), urmând China (cu 170.000), Ucraina (160.000), fosta Jugosla­vie etc. Şi, desigur, cetăţeni ai unor foste colonii ale Italiei, libieni, tu­nisieni, algerieni, abisinieni (700.000) etc. Căsătoriile dintre italieni şi femeile din Est sunt mai numeroase (7%), în vreme ce 6,5% din şcolari din instituţiile de învăţământ ale Italiei sunt copii de emigranţi. „Fiind o ţară cu o excelentă potenţă demografică şi întemeietoare, încă din 1957, Casei Comune Europe­ne Italia îi oferă o exemplară şi cons­tantă deschidere spre emigranţi, a afirmat un savant economist, aparţinând Clubului de la Roma. Nu importă cu­loarea pielii, religia, originea oamenilor, ci aportul lor, vrednicia şi onestitatea”.

Faptul că aproape 7% din populaţia Italiei o formează străinii”; şi că ro­mânii – „fii ai latinităţii şi romanităţii” au ajuns în jur de 1.200.000, împreună cu românii basarabeni şi alte etnii din România, numiţi „încă nedeclaraţi, oficial, abuzivi”, rămâne un mare capi­tol, extrem de vizibil, al istoriei noas­tre, după 1989 (şi ideea aceasta a fost reluată şi în Discursul Preşedintelui George Napoletano, în vizita sa, de la Bucureşti, în septembrie 2011). Afirmaţia, făcută de un statistician, între alte documente, expuse la Muzeul Emigraţiei Italiene, de la Capitolino-Vittoriale, că emigranţii din Est au declarat, la Fiscul Italiei, suma de 26 milioane de euro pe anul trecut, 2010, relevă şi ea o idee eroică şi ilustră.

Cu o evoluţie, când înceată şi când spectaculoasă, iar alteori controversată, supusă (şi) presiunilor unor curente politice globaliste („mondialiste”), naţiu­nea italiană şi emigraţia ei istorică vi­brează întru o unitate spirituală surprin­zătoare şi incredibilă, în faţa relativis­mu­lui şi neo-liberalismului exagerat, uneori jenant şi insidios al democraţiei, de astăzi. O Europă a Naţiunilor? O fede­raţie de State ale Europei?… O Italie bipolară, cu o axă: Milano – Roma, după ce (mai) conservă, înlăuntrul ei, încă două state: San Marino şi Vati­can? O Padanie, în Nord, detaşată de Sud? etc.

ITALIA – această fascinantă Patrie, moştenitoare a Civilizaţiei Romei antice şi a Creştinismului, pe care am străbă­tut-o, cu o ardoare greu de aşezat în cu­vinte, mi-a oferit concluzia unei unităţi interioare ilustre, atât naţională, euro­peană, cât şi universală. Popor care vieţuieşte artistic şi trăieşte artistic.