La masă cu canibalii

HANNA BOTA – schiţă de portret. S-a născut în ziua de 7 iulie 1968, la Cluj-Napoca. Licenţiată în Teologie (1999) şi Litere (2003). Master în Etnologie şi Folclor la Universitatea din Bucureşti (2004) şi doctorand în Antropologie Culturală la Universitatea de Vest – Timişoara. Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Orală (Universitatea „Babeş-Bolyai”). Scriitoare. Volume de poezie: „Candidaţi pentru ploaia târzie”, 1994; „Dincolo de sine”, 1997; „Ultimele poeme închipuite ale lui V. V. în transcriere imaginară de…”, 2003; „Elogiul pietrei”, 2004; „Jurnalul unui nabi”, 2007; „Poeme pentru Yeru­tonga”, 2010. Romane: „Tabla de şah”, 2006; „Maria din Magdala”, 2007 (apărut şi în italiană, la Edizioni Moderna, Ra­vena, 2010); „Cronicile memoriei”, 2010; „Ultimul canibal – jurnal de antropolog”, Editura Cartea Românească, 2011.

Despre acest ultim volum va fi vorba în cele ce urmează.

Imaginaţi-vă o femeie tânără, un lujer de crin, fragilă şi ispititoare, aterizând, după 50 de ore de zbor năucitor,  pe o insulă minusculă din întinderile Pacificului, la puţine clipe după ce zona fusese zguduită de un cutremur de 7,8 grade pe scara Richter. Singură. Iar cel dintâi lucru pe care avea să-l afle despre oamenii la care venise să-i cunoască este o anecdotă care dă fiori: Se zice că ajung, aici, nişte turişti, care îi întreabă pe băştinaşi dacă mai există canibali printre ei: „Nuuuu! – răspunde şeful tribului – fusese unul, dar l-am mâncat aseară”. Din păcate, bancul nu este atât de departe de realitate: ultimul act antropofag – avea să constate tânăra femeie – s-a consumat în anii `70 ai secolului trecut; aşadar, cu doar 40 de ani în urmă! Tocmai vârsta acestei femei, decisă să-i întâlnească pe fiii şi nepoţii canibalilor, să-i cunoască, să le afle viaţa şi obiceiurile, să consemneze.

La acest act se încumetă compatrioata noastră Hanna Bota, cu credinţa că „sunt lucruri pe care nu le alegi în viaţă” – şi, în consecinţă, „drumul (acesta, la canibali – n. n.) m-a ales pe mine, aşa că am rămas în el doar eu cu Dumnezeu”.

Ţara în care descinde se numeşte Vanuatu – „Pământul nostru”, în limba locului; de fapt, un arhipelag alcătuit din 83 de insule, în care se vorbesc peste 120 de dialecte, unite într-o limbă comună: bislama, după cum o iniţiază un bătrân înţelept local.

În fiecare dintre cele trei insule străbătute, pe care le cercetează cu acribie de savant şi curiozitate de artist, Hanna are şansa de a fi întâlnit nişte iniţiaţi (sau guru, să zicem) care o introduc în (aproape) toate ascunzişurile vieţii acestor oameni de la începuturile lumii. Pe insula Moso, bătrânul Paltie o iniţiază în ceremonii şi mituri, în tabu-uri. Pe Tanna: învăţătorul Maktuan, cu soţia sa Labo şi cumnatul Nayeu. Pe Sonto: mama Ellie; Maliu, şeful tribului Kiai (nume cu rădăcina în verbul „na kia” = „a ucide”) şi preotul Selan.

O autentică descindere în ancestralitate întreprinde Hanna Bota, timp de o lună de zile; după calendarul obişnuit – pentru că aici „timpul e dilatat, am trăit zilele astea pe munte o perioadă de timp ce echivalează, acasă, cu luni de zile; am senzaţia că am plecat de acasă de cel puţin o jumătate de an” – vreme în care trăieşte alături de aceşti… ancestrali aidoma lor: doarme pe jos, în colibe de bambus, cu şopârle şi alte gângănii lângă ea, mănâncă în rând cu ei acelaşi fel (laplap) în… repetir cotidian (totul din frunze, rădăcinoase şi fructe; niciodată carne) bea aceeaşi apă caldă, coclită – context în care curăţenia este o ilustră necunoscută.

Unele sate sunt, zice-se, creştinate, deşi tabu-urile sunt în floare, iar teama de spirite omniprezentă; altele, păgâne, izolate în creieri de munţi, aproape inaccesibile, trăiesc după cutumele dintâi ale omenirii. Sate, comunităţi pe triburi, unele formate din 10-15 colibe, altele din 3-5 colibe, ascunse în păduri întunecoase. În cele „civilizate”, părţile ruşinoase sunt acoperite cu câte un mănunchi de frunze – lavalava; în celelalte este ca-n rai: toţi goi-goluţi. În pofida unei naturi potrivnice, cu ploi, frig şi vânt.

Rai-rai, dar anumite departajări sunt tranşante. Bărbaţii, de o lene, să-i zicem, adamică, nu au nici un fel de atenţie faţă de evele lor. Ei trândăvesc toată ziua, iar seara se adună în nakamal – perimetrul sacru al fiecărui trib: o colibă, de regulă, dar poate fi şi un spaţiu sub cerul liber; în care accesul femeilor este interzis – sug kava („băutura zeilor”; de fapt, un drog destul de periculos) şi în palavre ţipătoare răsucesc pe toate feţele soarta lumii şi iau hotărâri pentru tribul lor. Între timp – zile şi nopţi; tot timpul – femeile, cu pruncii în braţe şi legături de produse ori lemne în spate, fac totul: nasc şi cresc copii (mulţi, cât mai mulţi!) pregătesc mâncarea (inclusiv pentru… trântori!) plantează, cultivă, adună roadele etc. etc. asigurând existenţa zilnică şi de durată a comunităţii. Pentru că femeia, în acest rai al „dreptei” orânduiri masculine, are o valoare de neinvidiat. Citez: „După porc (aşadar, locul I !) pe locul doi se află grădina, sursa de existenţă a fiecărei familii… Pe locul trei – coliba, locuinţa, care înseamnă statornicie în sat; abia apoi urmează femeia, copiii şi altele”.

În aceste condiţii a trăit Hanna Bota, consemnând mituri, poveşti, legende, fotografiind totul, filmând dansuri şi ceremonii consacrate naşterii, morţii, căsătoriei, circumciziunii, fertilităţii, chemării duhurilor bune ori alungării celor rele. Într-atât s-a contopit în modul de viaţă al acestora, încât, la un moment dat, notează în Jurnalul de care nu se desparte nicio clipă: …”am senzaţia, pentru câteva fracţiuni de secundă, că sunt acolo dintotdeauna, că nu am trăit decât sub copacul acela… că momentul acesta se dilată cât viaţa”. Iar mai târziu, spre finalul periplului: „Am sufletul uşor şi mă simt atât de bucuroasă că sunt exact aici şi exact acum, fericită că trăiesc exact ce am în clipele acestea de trăit”. Această profundă stare de a fi este confirmată de însuşi unul dintre cei ce-o iniţiaseră: „Tu ai venit direct şi trăieşti printre noi de parcă ai fi aici dintotdeauna” – conchide înţeleptul Maktuan. „Fusesem – îl citează, parafrazând, Hanna – primul om alb care a trăit efectiv în satul lor”.

…Multe s-ar putea spune despre această senzaţională călătorie şi despre această extraordinară carte („Ultimul canibal”); dar oricât şi oricum s-ar spune, niciodată nu va fi de ajuns. Nu caut cu orice preţ comparaţii. Însă o aşezare în destin se cuvine, cât de cât, cercetată. Spiritual vorbind – cu efect nu doar în modul de a fi, ci şi în creaţia literară, ştiinţifică, filozofică – Hanna este foarte aproape de strălucita noastră compatrioată Dora d`Istria. Actul acesta, descris în cartea ce-o am în faţă, o alătură pe autoare de cel al unor eroi mai vechi: Emil Racoviţă este unul – precum şi de actul unor eroi contemporani: Teodor Negoiţă, Uca Marinescu, Gheorghe Neamu. Şi, astfel, Hanna Bota intră în galeria marilor români, la care temerarul, ştiinţa şi farmecul povestirii fac un tot unitar, stârnind luceferi de admiraţie.