IRIŞII LUCIEI DE LAMMERMOUR
Febra ameninţă să mă topească, până la ultimul os.
Aiurez…, bântuit de-un vis rătăcitor.
Pare c-aş fi pe aproape de poarta pustiului…
Vălurirea straturilor de nisipuri întinde o pânză, cât zarea, de care se izbesc, în van, rafalele vântului uscat…
Pâcla, învârtejită, întruna, se ridică în caiere prăfoase, deşirându-se fără zăbavă … Răsfirarea lor ţinteşte un loc, anume, acolo, unde se fugăresc pâlcurile de vedenii, aflate, numai cu o clipă mai înainte, în preajma focului ce-şi pâlpâia flăcările înspre cer.
Înspăimântat de uşurinţa cu care alunecă, dintr-o parte în alta, alaiul vedeniilor, mă căznesc, oricât de vlăguit sunt, să-mi îndepărtez ochii de vis.
Până la urmă, izbutesc, printr-o sforţare supraomenească.
Să fiu sigur c-am scăpat, întorc, la iuţeală, ochii în altă parte. Niciunde, nu găsesc locul potrivit pentru ceea ce caut. Tot plimbându-mi privirea, în răsuciri şerpeşti, descopăr sticla termometrului, care filtrează unduiri de ape.
Mercurul, bate spre 39 grade.
Fior după fior, prind să-mi cutreiere prin carne, la vederea cifrei, pe seama căreia pun înteţirea dogorelii copleşitoare a corpului, întocmai ca şi cum cineva ar arunca, din când în când, câte un braţ de vreascuri peste jăratecul viu de pe vatră. Aşa de tare încing, c-aş putea să ard un cuptor de cărămizi.
Înfricoşarea de moment, îşi topeşte încordarea într-o moleşeală care mă nimiceşte .
Noroc cu ispita, ivită, ca-n poveste, la o simplă bătaie din palme. Se putea altfel, decât să mă îmbie, înapoi, în visul rătăcitor…
Dintr-odată, nu ştiu prin ce asociere, de arţag sau predare în voia sorţii, ajung să-mi închipui cât de bine mi-ar prinde, în clipa asta, de m-aş putea preschimb într-un trunchi de arbore. Să fiu stingher, undeva, într-o margine de codru, veghind nemişcat, ca o santinelă, peste zarea dintre pământ şi cer…
Ochii, ferind apele care joacă prin sticla termometrului, trag într-o parte vederea, făcând-o să alunece spre negura fulguitoare a hăului. N-am putere să-i stau împotrivă. S-ar putea ca, astfel, să-şi afle împăcarea. După îndelunga iscodire prin lumea zadarului…
Brusc, mă surprind tresărind, înfrigurat, de spaimă. Într-adevăr, corpul prinde să mi se preschimbe în trunchi lemnos. Nici n-am cum să mă dumiresc, de vine ca împlinirea unei dorinţe sau a vreunui blestem !
Doamne, oftez, la ce umilinţă am ajuns, înclinând atât steagul, încât, m-aş mulţumi să mă adăpostesc şi sub scoarţa care ascunde felul de a fi al unui copac… Numai, pentru a trăi, încă o clipă…
De cum rostesc „copac”, îmi şi apare nucul înfipt în coama Chisamerii. Străjer, de când lumea, părând a fi fost sădit, anume, ca, de acolo, din culme, să-şi profileze coroana înfrunzită pe fondul hăului albastru, din primăvară şi până în primăvara. Uneori, umflându-se sau frământându-şi crengile atât de straniu şi înspăimântător, în timp ce înfruntă viscolul iernilor. Scărmănat de viscol pare o stafie, dăinuind, aşa, zile la rând, cu crengile răsfirate şi desfrunzite, cerşind, parcă, iertare, cuiva neîndurător. Uneori, rămâne, tot aşa, cu ele şi după ce ajung ca nişte schelete, cangrenate, învăluite în giulgiul scrumos al cojii. Nici atunci, înrădăcinat, temeinic, nucul nu lasă să se vadă nici cel mai vag semn că i-ar seca vigoarea ce-i pulsează prin fibra care îi susţine, pe trunchi, coroana trufaşă, gata să înfrunte orice vălurire a vânturilor.
Aproape c-am amorţit. Mi-ar prinde bine, măcar, o adiere de fiori, cât cea dată la iveală de foşnirea frunzelor de nuc, moi şi catifelate, să-mi învioreze carnea…
Secătuit şi de puterea de a năzui, mi-am irosi până şi nădejdea în zariştea tainică, unde fiecare om tânjeşte să ajungă, măcar să-şi poată plânge, în tihnă, de milă ?
Ferindu-mi ochii, cu palma, să nu mă dea pradă iureşului coloanei de mercur, îmi îndrept gândul în căutarea aducerilor aminte. Revederea unora dintre ele, oricât de fugar, m-ar aţâţa să-mi închipui cum arătau, pe de-a-ntregul, scoţându-le, încetul cu încetul, din tăinuirea camuflajului uitării…
Fierbinţeala, mă asaltează, într-o şi mai năvalnică aprindere…
Primul semn vine prin împăienjenirea ochilor, care mă prăvăleşte spre somn. Cu atâta repeziciune, încât mă împiedică să cumpănesc prin ce miracol, învăpăierea cărnii mă petrece într-o lină despovărare, aducându-mă într-o stare cum poate fi numai cea din mult visatul tărâm al… dolce far niente-lui.
Doamne , să fie vreo ispită, pe lume, mai dulce decât lâncezirea ?
La o adică, astfel, mi-aş putea îngădui să mă pierd, fără vreo temere, în deşirarea plăsmuirilor cu întortocheri de labirint. Aidoma, tainicelor hrube, de pe sub casele domneşti, prin ale căror străfunduri întunecoase nu m-aş mai sătura să iscodesc, închipuindu-mă în căutarea balsamurilor, tămăduitoare de orice suferinţe, trebuitoare oamenilor.
În gând cu ce minuni aş putea face, nici că-mi mai pasă de urcuşul, grabnic, al coloanei de mercur.
Odată, şi odată, îmi spun, tot trebuia să se întâmple. Să sfârşesc, într-un fel. Vine ca o urmarea firească, după ce m-am născut. Legat de apropierea morţii, n-au rost, suspine şi oftaturi. Ajung, acolo, unde trebuie. Nu e nevoie de niciun motiv să caut consolare. Cu atât mai mult, compătimire. Deşi, ca să fiu sincer, nu mi-e clar ce anume voisem să spun, prin acel „trebuia să sfârşesc într-un fel”. Să fi strecurat, oare, o aluzie, că sunt la capătul vieţii
***
Lacrimi, ne plânse de atâta timp, ţâşnesc, de parcă mi s-ar fi înfipt un cuţit în suflet. Curios, de ce or fi întârziind să se prelingă pe obraji. Ca şi cum, niciuna, n-ar vrea să alunece decât după ce cuprinde, în adâncul ei, întregul cer, pe care n-am să-l mai văd. Posibil că vor să-l duc cu mine ! Stau, agăţate de genele mai înăsprite decât rogozul pârlit de arşiţă, încercănând, în roşu, bălţile care, în locul unde altădată se clătina oglinda apei, dau la iveală briz-bizurile scorojite ale nămolului.
***
Vârtejul unor asemenea momente, desnorocite, mă absoarbe, de nu mai ştiu câte ori, pe parcursul unei zile, încât, mie, însumi, nici nu-mi mai e de mirare că nu ştiu ce mi se întâmplă, de am ajuns să mă îndoiesc că văd, într-adevăr, ceea ce cred şi nu că, mai degrabă, cred ceea ce văd…
Istovit de covârşitoarele rătăciri ale minţii, n-am cum să implor ivirea, în mijlocul frământării chinuitoare, a unei răspântii, din inima căreia să-mi aleg, singur, calea risipirii în van, aşa cum se lasă fulgii de păpădie, duşi de adierea vântului.
***
Închipuindu-mă atins de fărâmiţarea înfrigurată a sfârşitului, mă pomenesc, din nou, asaltat de convoaiele umbrelor. Roiesc, întruna, stârnind învârtejiri sticloase, ca, toamna, frunzele ruginii, spuzite de vânt spre tainiţele misterioase ale pământului. Se adună, în stoluri, ca păsările migratoare, apoi, vâslesc prin aer, în ocoluri tot mai largi, de parcă ar fi în căutarea crengilor odihnitoare ale arborelui imaginar, revigorat de privirea fierbinte a ochilor mei.
Aprinderea îmi umflă carnea trupului, apoi, o scorojeşte, făcându-mă s-o simt, ca şi cum, s-ar fi împlinit minunea preschimbării în coaja de pe crengile nucului. Mi se pare ciudat, cum, pe sub ea, mulţimea bumbilor, îmbătaţi de presimţirea aerului primăvăratic, îşi cată loc să dea în înmugurire.
Ardoarea închipuirii face să pălească până şi fierbinţeala febrei. Altcum, de unde, pofta asta, nesăbuită, pe mine, de a pătrunde DINACOLO, chiar prin poarta cea strâmtă a cercului de foc? Atât de amarnic ţin s-o fac, de parcă ar fi ultima şansă să-mi probez îndârjirea, de a arăta că nu sunt cu nimic mai prejos decât animalele din arena circului, de pe al căror trup nu se clinteşte un fir de păr, oricât de viclean ar fi rotite vâlvătăile ieşite din torţele saltimbancilor.
***
Minune a minunilor…
Lâncezirea m-a spălat de vlăguire, împrospătându-mi firea.
Am scăpat şi de fierbinţeala, în disperare.
Avalanşa timpului năvalnic mă împresoară. Ca un balsam, întăritor al puterilor. Imediat, înduplec amintirile să întoarne spre mine, mult visatul odinioară…
Închipuindu-mă în cioporul lor, desfid marşul susţinut al coloanei de mercur…
Pradă visului, ajung în vraja începutului de poveste: „A fost o dată, ca niciodată…Irişii Luciei de Lammermour”, murmur, cu sufletul la gură…
Adăugarea făcută de mine învie efectul formulei magice, la auzul căreia, de copil, nerăbdarea îmi încreţea pielea, să aflu, iute, ce are să se întâmple, după răsucitul, în lacăt, al firelor de iarba fiarelor:”
Aşadar, a fost, o dată, ca niciodată…
Irişii Luciei de Lammermour…
Aleanul, de a relua povestea, de la început, mă face să dau cu totul uitării fierbinţeala care îmi oblonise vederea. Aşa că, mă încrâncenez, agitându-mi simţurile, până mi se umplu urechile cu ţârâitul greierilor turmentaţi de palida lumină, pe care o tot presără cornul de lună plină!
Stârnirea vacarmului asurzitor îmi dă de veste că m-aşteaptă una din acele clipe, când, plină de furie, învie în mine, tânjirea după vremea întâmplărilor trăite mai ieri.
Doamne, ce n-aş da, să mă pot îngropa, pe loc, într-una din ele!
Mă şi văd, căzând, fulgerat, de avalanşa aducerilor aminte…
Pare că , de uimire, până şi mercurul îşi domoleşte ascensiunea.
Poticnindu-se în pragul cifrei patruzeci…
***
Lucia!
Auzind glasul îmbietor, cât pe-aici să-mi strig numele, dându-mi de gol, nerăbdarea de a-i ieşi în întâmpinare.
O colegă, îşi fâlfâie braţele, ivite de sub dantela unei bluziţe, precum lujerii lăstarilor cruzi ai viţei de vie, în anotimpul când florile lor galben-alburii parfumează, ameţitor, întregul văzduh…
Apoi, mi se alătură în bancă, de parcă eram împreună de când lumea…
Fac o rapidă evaluare a traseului pe care îl parcursesem. Uimit, mă încredinţez că, într-adevăr, sunt într-o zi de luni, din a doua jumătate a lunii ianuarie, anul una mie nouă sute şaizeci şi…La începutul trimestrului al doilea, din primul meu an de facultate…
„Studenţii grupei 427 se întrunesc în sala 25, la seminarul facultativ de limba italiană” .
Mot-a-mot, anunţul citit la avizierul din holul facultăţii.
Străbătând printr-o larmă ca un zumzet de stupi, descopăr, în sfârşit, sala.
Precaut, aleg banca din ultimul rând. Iau loc, aşteptând ce are să se întâmple.
Lucia!, explodează vocea, de parcă m-aş fi ghidat după ea, spre locul potrivit.
De Lammermmur?, sunt pe punctul de a insinua, răutăcios, dar privirea mi se adânceşte în apa căpruie a unor ochi uimitor de larg deschişi în care mă simt captiv. Mi-e teamă că, de-ar închide pleoapele, poate să-mi ascundă chipul şi nu ştiu de l-aş mai elibera vreodată…
Lucia, soltanto Lucia, per momento… E, poi, vediamo…
Firescul dezarmant al felului de a fi al Luciei, care printr-o scuturare a părului îşi joacă o buclă pe dinaintea ochilor, că abia îi mai zăresc licăritul irişilor. Am senzaţia că sunt îngropat cu gânduri cu tot…Agonizez, presimţindu-mă, atât de aproape, de începătura vieţii…Genunchii gemeni scoşi în relief, îmi îmbie privirea spre pragul fustei. Un senzor din adâncul sufletului îmi dă de veste că sunt periculos de aproape de un Dincolo de adevăratelea… Ochii continuă să-mi dea semne că ne-am recunoscut… Aproape, ni s-au împreunat vederile
Văd, atâta, doar, văd şi nu mă mai satur văzând…
Parcă m-aş afla pe tărâmul sacru al mult râvnitului Dincolo…
Deodată, sub olmul puternic de smirnă şi iarbă, proaspăt cosită, îmbălsămat cu arome de livan, se petrece intempestivul reflux al sângelui, făcând ca povestea să sfârşească înainte de a fi început…
***
Din senin, ninsoarea, umple adâncul înaltului de turlă gotică, deschis deasupra capului meu…
Belşugul fulguielii de licăriri năruiesc întregul văzduh.
Lumina, strecurată prin împăienjenirea ochilor, se face otova cu albăstrimea împestriţată de răsăririle luminoase.
***
Fierbinţeala m-a întors, departe, în timp…
Poate, înduioşată, să-mi împlinească ultima dorinţă…
Fie, doar, şi prin iluzia de a mai priveghea, o dată, zarea, din pridvorul casei de la Chisamera…
Singurul loc, din lume, unde m-am simţit, cu adevărat, în largul meu, precum păsările cerului, ce ne-au fost date pildă biblică de către Mântuitor…
*Ion Nete este vâlcean de origine, născut în comuna Pesceana. După absolvirea Liceului N. Bălcescu (azi Colegiul Național Lahovari) și a Facultății de Filologie din București, s-a stabilit la Miercurea Ciuc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Tg. Mureş. Autor al unor numeroase volume de povestiri (și romane), cărțile sale s-au bucurat de mare succes în țară și peste hotare. Este un vechi și statornic colaborator al ziarului nostru. (I.B.)