Ioan Barbu: „Italia, terra di casa mia” – „Italia, pamântul de-acasă”

«Trecutul nu e mort. Nu există nimic mort în natură. Totul e organic și viu; întreaga lume pare a fi un organism viu.» Cu acest epigraf, luat din Paracelso, se des­chide volumul lui Ioan Barbu, jurnalist și scrii­tor român. Expresia este emblematică pentru concepția despre viață și viziunea contemporană a unei societăți, cea română, care vrea să se alăture Europei după ani de izolare, în redescoperirea trecutului și a rădăcinilor romane comune. Acesta este firul logic al întregii lucrări a lui Ioan Barbu, cu titlul „Italia, terra di casa mia” –„Italia, pă­mântul de-acasă” – (Ed. Conphys, Româ­nia, 2010) care, din punct de vedere cultu­ral, leagă două realități, autorul fixându-și mai ales atenția asupra raportului Giacomo Leopardi – Mihai Eminescu, cei doi mari poeți din epoca romantică, unul italian și celălalt român. Aceasta pentru a lega de prezent atât trecutul recent, cât și lumea romană.

Celălalt suport al cărții este romanitatea Ro­mâniei, văzută prin figura Împăratului Tra­ian, care a cucerit Dacia. «Suntem și azi, cum am fost atunci, în evul Columnei lui Traian. Păstrăm, în limbă, în datini, în obi­ceiuri, în port, ceva din ființa noastră dintâi, un „ceva” prețios și inconfundabil, care ne legitimează ca atare în ochii lumii» scrie Ioan Barbu. Traian și acțiunile sale, columna care îl reprezintă, amintind lumii de marea sa cucerire, apar simbolic ca elemente ale nașterii istorice a României. Scopul cărții este, între altele, acela de a întări o relație cul­t­urală cu o națiune care a știut să alto­iască civilizația romană asupra celei dacice.

Ioan Barbu s-a născut în 1938, este căsătorit și are doi copii. E membru al dife­ri­telor asociații culturale. Dincolo de a face par­te din Organizația Internațională a Jur­naliștilor (OIJ), este de asemenea membru al Societătății Ziariștilor Români și al Uniunii Scriitorilor din România. A primit numeroase premii și distincții naționale și internaționale. Este unul dintre fondatori primului cotidian liber din România postcomunistă, „Curierul de Valcea”, de mai mulți ani fiind unic editor al acestuia, cu care a încercat și continuă să propună cititorilor principii democratice și speranțe de renaștere. Are în activitatea sa, în afara unei lungi cariere de jurnalist, și nu­meroase publicații literare, volume de repor­taje, romane și opere de critică. De remarcat este relația sa specială cu Italia și, mai ales, cu Centrul Mondial de Poezie și Cultură „Giacomo Leopardi” din Recanati. În oraș, sub patronajul primăriei, pe 18 De­cem­­brie 2010 a prezentat volumul său „Ita­lia, terra di casa mia”, primit cu viu interes.

Legătura cu Recanati este și istorică. Într-adevăr, volumul evidențiază relația Ro­mâ­nia – Italia și prin intermediul acestei localități cu respirație istorică, întrucât din apropiere, de la Ancona, regiunea Marche, a plecat Împăratul Traian ca să ajungă în îndepărtata Dacie și să lase semnul roman, mai mult cu vorba și cu cultura de la Roma, decât cu armele. Acest fapt istoric, subli­nia­ză autorul, evidențiază legământul de idei între cele două popoare, făcându-se purtă­to­rul de cuvânt al unui mesaj de progres prin gândire liberă. Ca fiecare volum al său, și acesta este fructul unei mari iubiri: «Am simțit nevoia să scriu această carte dintr-o dragoste creștină incomensurabilă, ca să ofer cititorilor un ghid pentru a cunoaște fără dispreț un popor mândru, muncitor și inteli­gent, care s-a confruntat cu marile încercări ale istoriei și a rămas totdeauna un vașnic apărător pe Dunăre, inflexibil, al civilizației europene.»

Volumul „Italia, pământul de-acasă” se deschide cu o prefață semnată de Donatella Donati, care evindențiază, printre altele, rela­ția sa de prietenie cu autorul, apreciind totodată tenacitatea cu care acesta «con­tinuă punerea în aplicare a ideilor pentru un progres comun și pace între popoare.» La început este publicat și un text al marelui cărturar George Lăzărescu, care ne-a pă­răsit cu cinci ani în urmă, lăsând un imens gol în cultura italiană răspândită în România și un deosebit de mare regret în inimile prietenilor care i-au cunoscut cordialitatea și disponibilitatea intelectuală, împreună cu soția sa Adriana. Acesta, insistând asupra creștinării poporului român, simte datoria «…să preluăm și să păstrăm, pe acest pă­mânt al nostru, o limbă, o cultură și o afini­tate identică, întrutotul, sfintelor și păgâ­nelor origini, pe care trebuie să le ducem mai departe, cu același justificat orgoliu.»

Volumul lui Ioan Barbu este structurat pe patru capitole: 1) Raportul între Dacia și Împăratul Traian („A coborât un dac de pe Columnă”); 2) Un tur al orașului Roma, în căutarea originilor antice („Liturghii ortodoxe în Cetatea Eternă”); 3) „Palermo: Bălcescu, mormânt fără cruce”; 4) În final, lumea leopardiană în raport cu marele poet roman­tic român Mihai Eminescu („În fabuloasa lume leopardiană”).

Vizita la Roma este un eveniment esențial pentru autor, care afirmă că a trecut „printr-o aventură spirituală”, aventura întâl­nirii cu propriul său eu istoric – cum nu mai cunoscuse până atunci. Deseori, vizita prin Roma îl readuce acasă, la un moment dat amintindu-și de legenda „Meșterului Ma­nole”, o străveche baladă românească în care se reconstruiește povestea populară a celui care a zidit faimoasa mânăstire din Curtea de Argeș, dorită de Voievodul Neagoe Basarab. Dar ceea ce fascinează în cel mai înalt grad cultul scriitorului-turist este Columna lui Traian. Aceasta îl face să simtă spiritul marilor oameni care au contribuit la formarea națiunii române. Figurile în piatră ale strămoșilor daci, reprezentate în basoreliefuri, îi reamintește scriitorului de campaniile armatei imperiale împotriva Daciei. Dar Columna, care a servit, la vremea respectivă, și ca mormânt pentru Traian, cuceritorul Daciei, a fost de nenumărate ori obiect de studiu. Astfel, cu câțiva ani în urmă, o tânără cercetătoare de la Sorbona a identificat în una dintre figuri chipul lui Hristos, „ipoteză credibilă – scrie Ioan Barbu – dacă avem în vedere că, în pa­ralel cu ridicarea Columnei, creștinismul atră­gea tot mai mulți adepți.” (p.29). Dar, o altă întâlnire este cu Ovidiu, nefericitul poet la­tin, care a fost exiliat de Împăratul August la Tomis, actualul oraș Constanța, din Ro­mâ­nia. Relația cu Ovidiu dezvăluie creația sa poetică, vâna sa elegiatică, tristă, și, mai ales, atenta analiză a vieții sale senti­mentale.

În Roma creștină, prin vizita sa, autorul nu face doar o descoperire religioasă, el ia cunoștință și de importantele sale monu­men­te. Fiecare biserică, fiecare element artis­tic, fiecare structură devine obiect de uimire și admirație. Cultul nostru scriitor-turist merge mereu în căutarea elementelor care îl trimite la patria sa. De aici, întâlnirea cu preotul Linu-Cătălin Dragu Popian, origi­nar din Vâlcea, dar și cu prietenul său, tot preot, Gheorghe Picu. Ocazia întâlnirii este un moment pentru a se reaminti de incre­dibila lor fugă (rocambolească) din România epocii comuniste. «Cum v-ați simțit la Roma în toți acești ani?» îl întreabă pe părintele Linu, iar el îi răspunde: «Eu fac parte din acel grup de români care simt puternic în ei originea latină și română. Prin urmare, la Roma m-am simțit și mă simt ca acasă și nu în exil.»

Călătoria continuă în mod ideal cu o vizită la Palermo, în căutarea mormântului lui Nicolae Bălcescu, erou național, simbol al libertății, sufletul revoluției de la 1848, mort în exil, la Palermo, la doar 33 de ani. Există însă o problemă, aceea a repatrierii rămășițelor sale pământești. Totodată, o în­tre­­bare nedeslușită persistă: unde se gă­sesc ele? Problema părea secundară, dar devine esențială din momentul în care is­to­rici și scriitori se interesează de ea, printre care și Doru Moțoc, dramaturg care a făcut o seamă de cercetări în această privință. El a scris o operă teatrală cu titlul „Dialog noc­turn despre o piesă nescrisă”, dedicată lui Bălcescu, în care reconstituie ultimele 44 de zile ale vieții sale. Cât privește găsirea mor­mân­tului lu Bălcescu în cimitirul Cappu­cci­ni­lor din Palermo, unii istorici sunt sceptici, ei spun că ar fi cum ai cauta un ac în carul cu fân.

În afară de Palermo, legătura între Ita­lia și România, trece și prin Recanati. În ulti­mul capitol al cărții, „În fabuloasa lume leo­par­diană”, autorul fixează două motive: primul, cum am mai zis, pentru că Ancona, din regiunea Marche, este locul de plecare a expediției lui Traian; al doilea, pentru că Leopardi și Eminescu sunt poeți apropiați în sentimentul romantic. De aici începe desco­pe­rirea de către Ioan Barbu a „Orașului poe­ziei”, Recanati. Printre amintiri și con­frun­tări, printre reminiscențe culturale și abor­dări cu criticii, întâlnește pe contesa Anna Leopardi, descendentă a familiei poetului. Întâlnirea sa cu contesa dezlanțuie un lung dialog cu amintiri: «Acum 71 de ani – își amin­tește Anna Leopardi – am intrat în aceas­tă familie celebră. M-am căsătorit cu Pierfrancesco, a 4-a generație a unuia dintre frații poetului Giacomo Leopardi. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri… Studiam agronomia la Florenţa şi, împreună cu câteva colege studente, am venit în pele­rinaj la Loreto, în apropiere de Recanati. Pierfrancesco Leopardi conferenţia, într-o sală, despre Rolul şi valoarea femeilor în familia Leopardi. Eram curioasă să-l audiez, mă interesa o asemenea temă. De ce? Când aveam 7 ani, împreună cu părinţii am vizitat castelul Leopardi. Paznicul Alexan­dru, ţin minte că aşa s-a recomandat, m-a dus să vad şi parcul, care şi acum e superb. Am visat atunci să devin contesă, să mă plimb zilnic prin acea grădină vie, încărcată de flori şi pomi însoriţi, parcă pictaţi cu nimb de lumină. Mi-am făcut curaj şi am intrat în sala unde conferenţia tânărul din nobila familie Leopardi. Destinul m-a împins! Cum m-a văzut, Pierfrancesco n-a îndepărtat privi­rea în altă parte. M-a fixat, ca într-un cleşte. În pauză, a făcut cunoştinţă cu mine. I-a şoptit unui prieten al său: „Cu fata asta pe care am cunoscut-o acum mă însor!” Asta am aflat-o mai târziu. Drept este că nu s-a lăsat şi în trei luni m-a cerut în căsătorie. Aveam sub 20 de ani şi mi-am întrerupt stu­dii­le, dar mi se împlinise visul: deveni­sem con­tesă! Atunci, când aveam 7 ani şi am vi­zi­tat Palatul, am semnat în Cartea de onoa­re a Memorialului Leopardi, declarat cu un an înainte. Mi-am găsit semnătura, peste ani, şi m-am bucurat foarte mult.» (pg. 118-119).

Raportul între Leopardi și Eminescu e pus sub semnul unei vizibile afinități, reve­latoare, mai ales dragostea pentru patrie și pasiunea pentru temele filosofice impor­tan­te, a unui consistent romanticism, dar și a unui clar pesimism. Nu dintr-o pură întâm­pla­re cei doi, la începuturile creațiilor, dedi­că poezii propriilor patrii: Leopardi scrie am­pla „All’Italia” („Italiei”), iar Eminescu poemul „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Încă un paralelism. În timp ce Leopardi scrie du­ioasa poemă „Imitație” (sau „Sărmana frunză”) o interpretare proprie a poeziei „La feuille” a francezului Arnault, Eminescu com­pune „Foaia veștedă”, după Lenau. Ioan Barbu, în acest punct, își pune între­ba­rea: Leopardi și Eminescu sunt poeți pesimiști, așa cum i-a clasificat tradiția? Nu!, dă el răspunsul, așa cum l-a găsit și în textele critice ale lui Mihai Cimpoi.

Din perspectiva zilei de azi, ne apar mai mult ca poeți tragici, ca exponenți ai existenţialismului fundamental. Nu moartea, în sine, îi sperie pe Leopardi și pe Emi­nes­cu, ci murirea, ca manifestare procesuală. În același mod, atât viața leopardiană, cât și cea eminesciană înseamnă viețuire, trăire. Secvența este răsturnată: trăirea vieții (viețuirea) e retrospectivă, iar trăirea morții (murirea) e perspectivă. Inversiunea ontolo­gică – sublinează criticul Mihai Cimpoi – este baza mitopo(e)ticei leopardiene. Academicianul ne propune «un Leopardi modern și postmodern, un spirit intercultural și multicultural în siajul integrării europene. Cu siguranță, nu lipsește odiseea recepției sale în spațiul cultural românesc, ca pattern al lirimului arhetipal, model inițial lângă Eminescu.» (pg. 130-131). Eminescu și Leo­pardi sunt poeţi antici, cu vocație cla­sică; operele lor se hrănesc din clasicism, neîndepărtându-se de natură. În această relație clară, după opinia acad. Mihai Cimpoi, se ajunge la concluzia că Eminescu a cunoscut opera lui Leopardi. Citind cu atenție publicistica lui Eminescu și textele germanice transmise sau utilizate ca surse de inspirație, găsești probe documentare clare – două ca număr – că Eminescu a cunoscut cu adevărat opera lui Leopardi. Fie din traducerile germane, fie prin scrierile lui Schopenhauer. Mutatis mutandis – concluzionează Mihai Cimpoi – modelul liric eminescian poate fi un substitut al modelului liric leopardian și viceversa. Alți critici neagă faptul că Eminescu a cunoscut opera lui Leopardi, între care George Călinescu, chiar dacă în lirica poetului român, mai ales în „Luceafărul”, se vede o „clară caracte­ristică leopardiană.”

„Italia, terra di casa mia” se încheie, printre altele, cu câteva „Spicuiri” ale contesei Anna Leopardi, unde sunt puse în evidență figurile feminine din familia Leopardi, pronunțându-se asupra caracterelor lor fizice și morale: de la Paolina și bunica maternă Teresa la bunica paternă Virginia Ferdinanda, de la sora lui Monaldo la Adelaide, sora Virginiei…

Volumul lui Ioan Barbu, în comple­xi­tatea lui, în ciuda câtorva incertitudini stilistice în traducere, se prezintă plăcut și, cu siguranță, util pentru cunoașterea și aprofundarea relației culturale dintre Italia și România, dar, mai ales, a relației culturii romantice italiano-română din operele celor doi mari autori: Leopardi și Eminescu. (Giuseppe Manitta)