Interviu cu antrenorul pentru care handbalul este mai presus de orice

• acesta are încredere în oamenii care conduc noua echipă a Râmnicului şi oferă o explicaţie inedită pentru destrămarea Oltchimului

Week-end-ul trecut, turneul memorial „Constantin Tită” a adus din nou spectacolul handbalistic în Sala Sporturilor din Râmnic şi publicul în tribune, freamătul Ligii Campionilor şi amintirea meciurilor în care evolua marea echipă a Oltchimului fiind parcă la numai câteva zile distanţă. Iar jucătoarele nu au dezamăgit, s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor şi au câştigat un turneu la care au participat câteva nume importante din handbalul feminin românesc, direcţia bună spre care se îndreaptă formaţia antrenată de trio-ul Maria Török-Duca, Mia Rădoi şi Ildiko Kerekeş-Barbu fiind remarcată şi de către oamenii cu multă experienţă în acest sport, prezenţi în tribune.

Am avut onoarea şi plăcerea să dialogăm cu o astfel de persoană, un fost antrenor al echipei naţionale a României, dar şi al Oltchimului, Gheorghe Ionescu („Nea Gică”, după cum însuşi ne-a mărturisit că îi spun prietenii), cel care, după aproape o jumătate de veac de carieră în acest sport, se declară veşnic îndrăgostit de.. handbal, evident.

–Domnule Ionescu, spuneţi-mi cum aţi ajuns în lumea sportului şi, mai ales, a handbalului?

-Explicaţia este una simplă. După ce am terminat Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, am avut de ales între trei catedre: de canotaj, de gimnastică şi de handbal. M-am gândit că mi-ar fi greu la canotaj, care, după cum se ştie, este un sport mai dificil, la gimnastică la fel, un sport greu, unde e nevoie de nişte abilităţi aparte, adică trebuie să fii născut pentru asta. Aşa am ajuns în handbal. La început, m-am bucurat mult că este un sport de echipă, dar, cu timpul, mi-am dat seama că handbalul este practic viaţa mea şi ceea ce iubesc eu cel mai mult pe lume.

–Unde aţi antrenat în primii ani de carieră?

-Am început încă de tânăr să antrenez ehipe de handbal, atât feminine, cât şi masculine. Am fost la Şcoala nr. 3 Bucureşti, la centrul de copii şi juniori Minaur Baia Mare, apoi am preluat Constructorul Baia Mare, cu care am ajuns în Liga Naţională. Prin anii ’80 am ajuns la Oradea, acolo unde am stat şapte sezoane şi am luat echipa de băieţi pe care am dus-o din campionatul judeţean până în Liga Naţională, câştigând cupa şi campionatul. La fel şi la Târgu Mureş, alături de care am câştigat cupa şi campionatul.

–Iar ulterior aţi ajuns şi la Vâlcea…

Da, am fost la Vâlcea, aici având prima dată mari performanţe pe plan european, acestea începând să vină din anul 1988, când am ajuns la Oltchim. Am reuşit să câştig primul campionat naţional din istoria acestei formaţii, o cupă IHF, pe când la marea echipă a Vâlcii juca şi actuala antrenoare de la HCM, Maria Török-Duca, iar apoi am ajuns într-o semifinală de Cupa Campionilor Europeni. În 1991 am plecat şi am ajuns în Ungaria, la Doja Debrecen. Peste numai un an, în 1992, îmi începeam munca de antrenor în Israel, la Hapoel Rishon, unde am pregătit echipele feminine şi masculine ale clubului. Sezonul 1994/1995 a fost iarăşi unul de excepţie, în care am revenit la Oltchim, am câştigat cupa şi campionatul, în paralel eu fiind şi antrenorul principal al echipei naţionale de fete a României, pe care am calificat-o la Campionatul Mondial din Austria şi Ungaria, unde am obţinut locul şapte. În 1996, am ajuns în Serbia, la Nata Dugoşevic, tot la echipă de fete. Din 1997, pentru numai un an, am revenit la Oltchim, apoi am ajuns prin Cipru, la Kefalovrisos şi, apoi, din 2001, în Siria, echipă cu care am câştigat, la masculin, Campionatul Mondial Militar. Între 2003 şi 2005 am pregătit, pentru două sezoane, echipa masculină de la Steaua Bucureşti, alături de care am fost finalist în Cupa României, jucând în finală cu Piatra Neamţ, chiar aici, la Vâlcea.

–Ştiu că aţi antrenat o perioadă în Congo. Cum aţi ajuns acolo?

-Şi aici e o poveste foarte interesantă. Totul a fost o provocare, cea mai mare pe care am avut-o eu în viaţă. Din 2005 am ajuns în Congo, am stat trei ani şi am avut o misiune destul de dificilă, fiind numit antrenor al tuturor echipelor naţionale din această ţară africană, atât feminine, cât şi masculine. Nu a fost uşor, pentru că acolo lipseau condiţiile necesare practicării sportului de performanţă. În capitala ţării, Brazzaville, dar practic în toată ţara, exista doar o singură sală de sport mai de Doamne-ajută, care avea însă destule neajunsuri. Tribunele aveau în jur de 250 de locuri, iar dacă voiai să ai aer condiţionat, acolo fiind şi foarte cald, trebuia să deschizi uşile şi ferestrele sălii şi imediat se făcea aer condiţionat. Nu era uşor. Am câştigat totuşi cu echipa naţională feminină locul doi la Cupa Africii pe Naţiuni din 2006 şi am calificat Congo la Campionatul Mondial organizat în Franţa, în anul 2007. A fost a doua calificare din istoria acestui stat la un Campionat Mondial şi, zic eu, că pentru posibilităţile pe care le aveam nu ne-am făcut deloc de râs. Dacă ei se mai calificaseră încă o ediţie la Mondial, dar au înregistrat numai înfrângeri, terminând pe ultimul loc, adică pe 24, în anul 2007, Congo a încheiat Mondialul din Franţa pe locul 17 din 24 de echipe, aducând şi primele două victorii din istorie la un astfel de campionat, cu Japonia şi Kazahstan. Apoi, în 2008, am calificat echipa din Congo pentru Campionatul Mondial de la Beijing din 2009, dar nu am mai stat să o pregătesc şi acolo. Oricum, a fost o experienţă extraordinară în Congo, pe care nu o regret deloc.

–Aţi revenit să antrenaţi în ţară după episodul din Congo?

-Da, m-am întors în România şi am ajuns la Ploieşti. Am stat şi aici patru sezoane ca antrenor, din 2008 până în 2012, iar momentan pot spune că sunt liber de contract, chiar dacă nu mă văd stând mult timp aşa pentru că am handbalul în sânge şi nu pot sta prea mult fără să antrenez.

–Cum aţi putea rezuma, în câteva cuvinte, cariera dvs.?

-După 44 de ani petrecuţi în lumea handbalului, pot spune doar că sunt foarte mulţumit cu ceea ce am realizat, dar mai ales că am trăit atât de aproape de acest sport pe care îl iubesc atât de mult. Handbalul este ceea ce am mai scump pe lume, este chiar viaţa mea. De asemenea, mă bucur mult că nu am dezamăgit şi am obţinut rezultate importante pe la toate echipele la care am antrenat şi că am avut prilejul să pregătesc jucătoare şi jucători de foarte mare valoare.

Ionescu: „Aş reveni oricând să antrenez la Vâlcea”

–Cum vedeţi acest proiect al handbalului vâlcean şi crearea noii echipe? Consideraţi utilă implicarea Primăriei Râmnicului?

-Fără doar şi poate Primăria din acest oraş a avut un rol capital în formarea echipei, ea fiind continuatoarea handbalului de performanţă din Vâlcea. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă, după nefericita dispariţie a Oltchimului, autorităţile locale ar fi rămas nepăsătoare şi nu ar fi oferit râmnicenilor posibilitatea de a vedea în continuare handbal de mare calitate. Şi, pe lângă publicul care se poate delecta din tribune cu meciurile din Liga Naţională, au de câştigat şi tinerele jucătoare de aici, unde ştiu că există o pepinieră puternică de handbal, ele având astfel o echipă la care se pot lansa şi afirma. Merită astfel să felicităm autorităţile locale, în mod deosebit pe domnul Gigi Matei, pe care eu îl cunosc ca fiind un mare iubitor al acestui sport, dumnealui având şi mari tangenţe cu handbalul din familie. Nu trebuie să o uităm nici pe Maria Török, şi să o felicităm pentru că a acceptat să preia echipa într-un moment dificil, când nu ştiu câţi antrenori s-ar fi încumetat să ducă pe umeri o asemenea povară, sau pe domnul preşedinte Pleşa, care, de asemenea, are o misiune dificilă, toţi împreună trebuind să mai îndulcească amarul iubitorilor acestui sport, care erau obişnuiţi cu marea echipă Oltchimului şi cu performanţele acesteia.

Să fiu sincer, eu mi-aş fi dorit să antrenez din nou la Vâlcea, şi aveam curajul să intru în această muncă, una deloc uşoară şi mai pot spune că aş reveni oricând dacă este nevoie de mine şi primesc invitaţia de a mă alătura oamenilor de aici. Şi ştiu că sunt oameni minunaţi pentru că îi cunosc personal!

–Pentru că tot a venit vorba despre Oltchim, unde credeţi că s-a greşit de s-a ajuns în această situaţie?

-În opinia mea, răspunsul este unul cât se poate de simplu. Cred că s-a greşit insistându-se prea mult pe aducerea unui antrenor străin. Cred că acesta nu a ştiut să comunice foarte bine cu oamenii din conducerea clubului, sau invers, şi s-au produs rupturi, existând practic două tabere. Nu consider că era oportun ca într-un moment atât de important pentru echipă, în care obiectivul era unul cât se poate de clar, nici mai mult nici mai puţin decât câştigarea Ligii Campionilor, să încerci realizarea lui cu un antrenor străin. Totuşi, nu trebuie să uităm nici de multiplele probleme financiare pe care echipa le-a avut în ultimul sezon, probleme care au devenit un evident factor de instabilitate în sânul echipei.

–Unde vedeţi noua echipă a Râmnicului în următoarele sezoane?

-Totul depinde de conducerea clubului. Însă, eu vă spun sincer un lucru. La cum îi cunosc pe oamenii care fac parte din staff-ul tehnic şi de conducere, nişte adevăraţi profesionişti, nu am dubii că echipa s-ar afla în vreun pericol şi chiar spun că dacă se va continua această politică, cea a aducerii de tinere jucătoare, o parte fiind vâlcene, în câteva sezoane putem vedea o mare supriză, iar echipa aceasta nouă poate călca, măcar la nivel naţional, pe urmele Oltchimului. Repet, spun asta pentru că îi cunosc bine şi am încredere în oamenii care se ocupă acum de destinele handbalului vâlcean.

Ionescu: „Doresc mult succes antrenorilor de la HCM”

–Un mesaj pentru iubitorii handbalului vâlcean la început de sezon…

-Fanilor handbalului vâlcean, pe care îi ştiu cât sunt de pătimaşi şi cât de mult îşi iubesc echipa care îi reprezintă, nu pot să le transmit decât să aibă parte de multe momente frumoase alături de noua echipă şi să nu fie trişti pentru că, cei care conduc acum Handbal Club Municipal îşi dau seama că au o datorie morală faţă de suporteri, de a-i bucura prin rezultate şi a-i readuce în număr foarte mare la Sala Sporturilor şi sunt convins că vor face orice este posibil pentru ca HCM să continue tradiţia şi să ducă mai departe faima handbalului vâlcean. De asemenea, vreau să profit de prilejul pe care mi l-aţi oferit şi doresc mult succes antrenorilor de la HCM în noul sezon şi adresez un îndemn la adresa oficialilor clubului, acela de a fi cât mai aproape de fani, de jucătoare şi să nu uite că doar prin rezultatele bune publicul poate fi câştigat!

–Mulţumesc!