Însemnări de scriitor: PATRIARHUL FĂRĂ SCAUN
Poposesc, astăzi, în paginile acestei prestigioase reviste ca să zicem împreună, stimați cititori, odihnă veşnică părintelui nostru Bartolomeu Valeriu Anania, care, de-a lungul unei vieţi mereu ameninţată de primejdii şi zbucium, dar totodată încărcată de roade, lumină şi credinţă, a întors la Dumnezeu mii, sute de mii de rătăciţi, fiind un vrednic păstor vizionar; să-l venerăm pe cel care a plecat dintre noi, dar care se află permanent între noi. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, spirit creştin enciclopedic, patriarh al culturii naţionale, a fost un maestru neîntrecut al cuvântului românesc, care ne-a povățuit să-l ocrotim precum îngerii pe Maica sfântă.
L-am cunoscut îndeaproape, am stat de vorbă cu Vlădica Bartolomeu Anania în mai multe rânduri. Îmi amintesc, însă, cu mare drag de o întâlnire cu foarte mulţi creştini în jurul nostru, de acum un deceniu şi jumătate, când împlinea venerabila vârstă de 75 de ani. Era pe la jumătatea lui martie și ne aflam la Glăvile, sat vâlcean pe firul de apă Peșceana, nu departe de Drăgășani. La mormintele părinţilor săi, slujbă de pomenire. Apoi, o scurtă predică. Ce ne-a spus atunci? Ne-a spus că fiecare dintre noi, pe neprevăzute, îl întâlnim pe Dumnezeu; că ni se arată deseori în viață, fără să băgăm de seamă. Lumina, dragostea, zâmbetul, bucuria, binele, frumosul, prietenia, iubirea faţă de aproape, mângâierea şi sfatul părinţilor – toate ni se îmbrăţişează sub un singur nume: Dumnezeu. Cine îl are pe Dumnezeu în suflet şi în cuget, acel om este fericit. În structura fiinţei umane există revelaţia dată de Dumnezeu de a ne întâlni cu părinţii noştri, chiar după ce şi-au înălţat sufletele la Cer. Este o revelaţie divină – ne-a spus Părintele Bartolomeu – ca să ne vorbească părinţii în chiar ziua în care ne-au dat viaţă. De atunci, de la acea întâlnire, anual, în ziua când m-am născut, stau de vorbă cu părinţii, vorba ne împinge la discuții despre una, despre alta; le mai spun despre mine câte ceva, cum mă descurc în lumea asta care dă înapoi…
Părintele Bartolomeu Anania nu numai că a stat de vorbă cu Dumnezeu, Înalt Prea Sfinţia Sa s-a aflat printre puţinii vrednici de pe pământ care s-a luat chiar la întrecere cu Cerul și cu Dumnezeu. Şi a reuşit să ne dăruiască o operă monumentală – „Cerurile Oltului”. Înainte de marea sa călătorie la cele veșnice ne-a fost, dar ne-a și rămas un păstor blând, un dascăl iubitor, un plop aprins spre Marea Trecere. A fost și a rămas un dascăl iubitor, mai cu seamă pentru tineri. Ne-a îndemnat mereu să le ecologizăm spiritul, să-i apărăm împotriva poluării sufletelor, sistematic agresate, astăzi, de libertinajul mediatic care ne inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu. „Zadarnic curăţăm pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat de oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte” – ne avertiza în Pastorala de Crăciun 2010. Rostul nostru pe acest pământ , ne povățuia Vlădica, nu poate fi decât să investim trăirea generală cu un indice personal, s-o destăinuim cu mai multă vigoare, sfințenie și culoare,să punem cuvântul lui Dumnezeu pe cheia noastră de portativ, să obținem o echivalență creștină trăirii noastre, sau, altfel spus, să constrângem universul până la a-l face echivalent cu noi.
Îmi ziceam, de multe ori: acest mare vizionar, care ne-a lăsat moştenire o operă nemuritoare, o filozofie a faptelor unei vieţi de martir, are dreptul să stea măcar câțiva ani în fruntea Bisericii Ortodoxe Române. Și m-am alăturat grupului de vâlceni care au semnat o scrisoare prin care îl rugam, în numele iubirii noastre, să accepte să candideze la scaunul vacant de Patriarh. Deși pentru noi – și pentru mulți alții – era în fapt Patriarhul sufletelor pătimirii noaste. Am fost la Cluj, într-o după-amiază (făceam parte dintr-o delegație) și i-am prezentat dorința noastră. I-am înmânat, totodată, și scrisoarea-rugăminte semnată de sute de vâlceni. Vlădica a citit-o, ne-a ascultat ruga cu mare atenție și, până la urmă, a acceptat să candideze. Numai că și în Sinodul de la București, ca-n orice loc de pe pământ, votul e subiectiv, ca orice alegere din lumea mireană. Poate că nici Dumnezeu n-a voit. Avea liber Scaunul Patriarhal din Împărăția Cerurilor. Vlădica Bartolomeu stă, acum, în dreapta Sa!
Îl păstrăm veşnic în inimi!