În jurul lumii, pentru a doua oară
6. Mesaj din „buricul pământului”
Plecăm din Lima și ne luăm la revedere de la continentul american. Urmează să traversăm Pacificul, cea mai mare suprafaţă de apă a globului pământesc. Navigăm spre Vest, schimbăm și fusurile orare, așa că aici ne aflăm cu 7 ore înapoia orei României. La noi e miezul nopții, iar acasă e dimineață.
Străbatem pe ocean peste 3.800 km. După patru zile și patru nopți ajungem la cea mai izolată așezare omenească de pe pământ, în Insula Paștelui. În apropiere, la vreo 2.000 de kilometri depărtare se află minuscula insulă Pitcairn. Am călătorit pe un ocean liniștit, așa că am avut ocazia să ne odihnim, să facem plimbări pe punțile vaporului, să mergem la saună, la spectacole de teatru și la filme, să urmărim olimpiada crow-ului. Am avut, de asemenea, timp din belșug pentru discuții cu noii prieteni, la mesele de seară și la petrecerile organizate pe puntea vasului. De exemplu, la cea mai recentă petrecere, cea bavareză, ni s-au servit heringi de toate tipurile, salată de cartofi și bere. În Bavaria, aceste Frühschoppen sau Morning pint sunt mese tradiționale regionale, tip bufet, înaintea prânzului, fiind organizate în natură sau în locuri publice, cu muzică folclorică. Bucatele sunt servite pe mese simple, din lemn, cu bănci. Sunt organizate un fel de adunări populare, cu antren și multă veselie.
Aici, pe vapor, în această perioadă, medicul a organizat o nouă întrunire cu colegii veniți din Lima, numărul lor, acum, ajungând la 16. Toți sunt medici pensionari și nu mai pot practica, spre deosebire de noi, care, în timp când suntem în Germania sau în România, profesăm în continuare. Avem telefonul permanent deschis, cei care doresc ne pot contacta pentru orice consultație. Chiar într-una din zilele trecute ni s-a întâmplat pe la 4 dimineaţa, să fim sunați din Germania. Un vechi pacient ne-a cerut un sfat. Vom continua să lucrăm pentru sănătatea semenilor atâta timp cât suntem în putere. Avem exemplul tatălui meu, tot medic; cu puțină vreme înainte să părăsească lumea pământească, vizita spitalul cu regularitate, de două ori pe săptămână. Un alt exemplu: bunul meu prieten, celebrul profesor Oproiu, deși optagenar, lucrează zi lumină, fiind la ora actuală nu numai cel mai mare gastroenterolog din România, dar și un om minunat.
Scriem această corespondență pe 18 ianuarie 2012, exact la o lună de când am plecat în această nouă călătorie în jurul lumii. Poposim în Insula Paștelui pentru noi a treia oară. Cu șalupele, am traversat de această dată un ocean destul de agitat ca să ajungem într-un mic golfuleț al insulei și în orașul principal, Hangaroa.
Insula Paștelui, de origine vulcanică, a fost descoperită de olandezul Jakob Roggeveen, în 1722, chiar în ziua de Paști, de unde și numele. Insula se pare că a fost populată încă din sec. IV, sub regele Hotu Matua, din insulele Marquise. La acea populație exista cultul construcțiilor unor statui gigante, în greutate de până la 80 tone, fără picioare, cu urechi lungi, pe care le transportau, din câte se știe, pe bușteni de palmieri, până la Ocean. Aici erau înălțate pe verticală, li se puneau pălării, niște blocuri pătrate din piatră, uneori colorate în roșu, dar și ochi, care trebuiau să privească întotdeauna spre interiorul insulei.
Populația acestei insule, Rapa Nui sau Te Pito o te Henua (buricul pământului) are o istorie interesantă, dar foarte controversată. Cei cu urechile lungi, care îi oprimau pe cei cu urechile scurte, îi obligau să le confecţioneze aceste simboluri ale puterii lor, dar și ca obiecte de cult, așa numiții – Maoii, care străjuiesc Insula Paștelui, niște statui faimoase și enigmatice. Între triburi vor apărea disensiuni ce vor conduce la confruntări sângeroase, în urma cărora au loc exterminarea celor cu urechi lungi si distrugerea în mare parte a simbolurilor lor, statuile. Aceste poveşti au fost consemnate pe tăbliţele de lemn rongorongo, dar ele nu au putut fi descifrate până în prezent. În 1862, peruanii iau sclavi 1.000 de insulari pe care îi obligă, în condiţii neomeneşti, să lucreze la colectarea de guano în insulele Balestas. Vor reveni numai 18. Într-un secol, din cei 4.000 de localnici vor supraviețui doar 111, care vor fi cumpăraţi cu insulă cu tot de Chile, de care aparţine şi în zilele noastre.
În prezent, Insula Paștelui are 3.600 locuitori care se ocupă cu agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. În mod deosebit, pe insulă este dezvoltat turismul, numai taxa de vizitare fiind în prezent de 60$. Pe insulă se află amenajată, de NASA, cea mai lungă pistă de aterizare a avioanelor din lume, ca alternativă la Cap Canaveral. Că turismul a evoluat foarte mult pe Insula Paștelui este constatat și de noi, care am vizitat-o în două rânduri până acum, cu 4 ani și cu 10 ani în urmă. Acum, la revederea insulei, am mers cu noi şi directorul de croazieră, Christian Rippel, cu care ne-am împrietenit pe vapor şi care ne-a promis că ne va vizita în Romania. A trebuit să-l lămurim, fiindcă a făcut o croazieră pe Marea Neagra și a poposit în Constanţa, unde, bineînţeles, ca şi altor turişti care au vizitat portul, nu le-a făcut o impresie plăcută. Nu ne putem explica cum este posibil ca primarul excursionist al Constanței, măcar prin comparaţie cu cele văzute de el în lume, să nu încerce să mai schimbe ceva din aspectul oraşului şi al portului, pe care am avut posibilitatea să-l vedem şi noi la debarcarea de acum câţiva ani. Degradant și rușinos pentru o țară cu ieșire la mare!
Celălalt prieten care urma şi el să ni se alăture, Holger Winkler, directorul hotelului, nu a primit aprobarea căpitanului să părăsească vaporul, din cauza vremii, întregul crow fiind consemnat la bord.
Turul insulei a fost cel obişnuit: vulcanul Rano Kau, cu peşterile din Orongo, cu desenele oamenilor păsări, aceia care într-o competiţie a triburilor coborau malul abrupt al insulei, înotau la stânca Motu Nui de vis-a-vis pe care se căţărau, culegeau un ou din cuiburile rândunelelor de mare, îl puneau într-o legătură din cârpă de pe frunte, coborau şi, dacă nu erau atacaţi de rechini, primul ce revenea pe insulă devenea omul pasăre care se bucura de drepturi deosebite. A urmat vizitarea Vulcanului Rano Raraku, șantierul principal în care au fost 95% dintre statuile sculptate, la poalele acestuia fiind Ahu Thongaraki, golful cu cei 15 Maoi doboraţi în 1960 de un val gigant şi reinstalaţi ulterior pe postamentele lor. Ca şi în urmă cu 4 ani, când am mai fost aici, am meditat în Ahu Te Pito Cura, la vestitul bolovan magic; de data aceasta am întâlnit mai multă lume. Acum 4 ani erau numai două femei, mamă şi fiică, special venite din Chile.
Ultimul loc vizitat, înainte de a încheia tura spre Hangaroa, a fost frumosul golf Anakena, cu nisip alb imaculat şi cu apă liniştită ca smaragdul în care se oglindesc siluetele a șase Maoi din piatră roşie.
Înainte de a reveni la chei, am servit câte-o bere la aceiaşi terasă ca în anii din urmă. Emoționantă revedere! Desigur, n-a lipsit întrebarea: vom mai reveni vreodată pe aceste meleaguri misterioase? Totul este posibil. Cine ar fi crezut acum zece ani că vom mai reveni încă de doua ori. Ne-am luat rămas bun şi de la Nora, şoferul taxiului (de data asta am călătorit cu o autentică Rapa Nui), nu mai înainte de a face câteva poze și de a face schimb de adrese.