În jurul lumii, pentru a doua oară

4. Primul contact cu America de Sud

După traversarea Atlanticului, apoi a Mării Caraibilor, care de data aceasta a fost mai agitată ca oricând, am păşit pe pământ columbian, în Cartagena. Am mai vizitat-o în urmă cu 4 ani, aşa că ne-am rezumat, de data asta, la oraşul vechi. Este interesant de văzut, în afara cetăţii spaniole, mânăstirea Popa, situată pe înălţimea ce domină oraşul cu o frumoasă perspectivă, cu biserica Santa Cruz în care intere­san­tă este statuia fecioarei de la Can­de­laria, cea care a ocrotit populaţia de pestă şi atacurile piratereşti şi castelul San Filipe de Barajas, construcţie forti­ficată spaniolă din 1657, cucerită ulte­rior de francezi, care o lărgesc şi întă­resc cu bastioane, tuneluri subterane, locuinţe şi depozite de alimente şi muniţie. Cetate ce va rezista atacului celor 27.000 de englezi aduşi de 200 de vapoare de război. Interesant!

În oraşul vechi, cartierul mai sărac Getsemnai, cu locuinţe mici cu un etaj, Biserica San Pedro Claver, cel care, pentru sprijinirea acţiunii de eliberare a sclavilor va fi declarat sfânt, Palatul inchiziţiei, care amintește de cruzimea cu care 700 de cartagenezi au fost torturaţi şi executaţi. Tot aici se află şi documentul care atestă mituit piratul englez Sir Francis Drake, cu suma de 10 milioane pesos, în anul 1586, în schimbul libertăţii oraşului. Interesant sunt și  Muzeul aurului, Catedrala, Casa del Marques de Valdehoyos, piaţa Bolivar şi magazinele din las Bovedas. Vis a vis de oraşul vechi, pe o limbă de pământ, se află cartierul rezi­denţial Bocagrande, cu hoteluri ele­gante, blocuri de apartamente rezi­de­n­ţiale, şi o excelentă plaje pe am­bele coaste precum şi o Marină cu bărci şi Yachturi, cu o zonă turistică foarte apreciată.

După o noapte destul de agitată, ajungem în Colon, cel mai mare port de pe coasta de Est a statului Pana­ma, al doilea ca mărime după Hong Kong. Oraşul în sine nu numai că este periculos datorită unei criminalităţi ridicate cauzate şi de o rată de 40% de şomeri, dar şi faptului că nu are obiective turistice. Cu un autobuz din port, traversăm zonele de depozite, unele dintre cele mai mari din lume, cartiere de case şi blocuri dărăpănate, murdare, munţi de gunoaie şi maga­zine neîngrijite. Dezordine şi mizerie! O autostradă de 80 km, paralelă canalului şi căii ferate duce în Panama City, un oraş de 3 milioane locuitori, în care contrastul între cartierele cu zgârie nori şi restul oraşului, aproape ca şi în Colon, contrast izbitor. Iar la mijloc, cartierul american şi al admi­nis­traţiei canalului Panama. Am vizitat cartierul francez Casco Viejo, cu străzi înguste, multe case renovate ale foştilor colonişti francezi, muzee, teatrul naţional, palatul prezidenţial, renumita biserică San Jose cu un superb altar aurit şi piaţa franceză, cu obeliscul pe care tronează cocoşul galic şi statuia inginerului Ferdinand Lesseps, primul arhitect al canalului.

Așadar, izbitor peste tot este contrastul între bogăţie şi sărăcie maximă, într-o ţară liberă cu un canal ce aduce zilnic venit între 6-7 milioane de dolari, o flotă de 14.000 de vapoare comerciale, a doua ca mărime în lume, zonă liberă de comerţ şi cel mai mare centru financiar al Americii Latine.

Seara, la o masă comună cu Christian Rippel, director de croazieră şi Holger Winkler, directorul hotelului, la care i-am invitat şi pe noii prieteni – Gerhard şi Christine, am vorbit multe despre cele văzute de noi şi, apoi, despre tema preferată, România, des­pre care Holger a povestit cu multă căldură şi admiraţie, ceilalţi promi­ţându-ne că poate, încă în acest an, ne vor vizita (vezi foto). Noaptea am rămas la ancoră în faţa intrării cana­lului, ziua următoare, după ora 7.00, vaporul Amedea intrând în primele trei perechi paralele de ecluze Gatun, care urcă vasele în lacul cu acelaşi nume. Suntem pe ambele părţi traşi de „mulii”, locomotive pe şenile care ne conduc până la ieşirea din ultima ecluză. Lacul, 26 m deasupra nivelului mării, este de fapt unul de acumulare al râului Rio Charges, prin digul Gatun. Lacul continuă cu un canal îngust de 13 km lungime, săpat în stâncă, canalul Gaillard, la capătul căruia se află ecluza Pedro Miguel, marea Miraflores şi două ecluze Miraflores, care coboară 28,2 în golful Balboa, la Oceanul Pacific. În canalul ce iese din ultima ecluză trecem şi pe sub un pod de metal ce seamănă izbitor cu cel din Sydney, podul America, cel ce leagă cele două Americi. Canalul, lung de 82 km, este parcurs în 14 ore, cam la fel ca în urmă cu 4 ani, când cu QE 2 l-am străbătut în sens invers. În fiecare an, canalul este străbătut de cca. 15.000 de vapoare, scurtând distanţa între New York şi San Francisco cu 13.000 km. Energia electrică este dată de cen­trala barajului Gatun şi Madden­dam, ambele pe cursul inferior, res­pec­tiv, superior al fluviului Rio Charges.

Pe scurt, despre istoria acestui canal. Interesul de traversare a ist­mului îngust de 80 km aparţine spa­niolilor, care transportau aurului inca­şilor spre vapoarele lor din golful Li­mon din Atlantic, după ce, în 1513, Vasco Nunez de Balboa găseşte dru­mul spre oceanul liniştit. Primul proiect a fost al inginerului francez Ferdinand de Lesseps, în 1880, care datorită mo­li­milor, accidentelor, corupţiei şi pro­iec­tării eronate, după numai 28 km, îl abandonează. Americanii prin Preşe­din­tele Roosvelt vor cumpăra de la francezi ceea ce mai rămăsese din canal, pentru 40 mil. dolari, vor relua cu 75.000 muncitori în 1905 cons­truc­ţia şi cu mici pierderi  omeneşti de nu­mai 3.000, faţă de 22.000 ale fran­cezilor, o vor finaliza la 15 august 1914. Primul vas Ancona va traversa această construcţie grandioasă la care se zice că a fost folosit exploziv la fel de mult ca în tot cel de al doilea război mondial. Ideea că America are drepturi depline asupra exploatării canalului i-a revoltat pe Panamenôs, acei sclavi care lucraseră la construcţia canalului şi care susţinuţi de Fidel Castro şi sub conducerea lui Noriega vor declanşa un adevărat război civil curmat cu cap­turarea lui Noriega, în 1990. Retra­ge­rea totală a trupelor armate americane şi predarea canalului statului Panama a avut loc în 1999. Încă din anul 2000 datorită faptului că peste 60% din flota comercială internaţională nu aparţine clasei Panamax (adâncimea şi lăţimea vaselor este peste cea a canalului), statul Panama a şi început lărgirea lui. Nicaragua a început construcţia unei căi ferate ce va transporta contai­ne­rele de la o coastă la alta iar Columbia vrea să construiască un nou canal.

Trecând prin golful Balboa am continuat drumul spre Sud. Ziua pe mare care a urmat ne-a prins bine pentru a ne pregăti de debarcarea peste două zile la Guaiaquil-Ecuador. Am asistat şi la o ceremonie pe care o obişnuiesc nemţii în primele zile ale noului an. După Crăciun îşi scriu dorinţele pe un bileţel pe care îl agaţă în pomul de Crăciun, pomul fiind aruncat în cursul unei ceremonii de doliu la care participă căpitanul şi toţi directorii vaporului, în ocean.

Suntem în 7 ianuarie, de Sf. Ion. Debarcăm  în primul port ecuadorian, Manta. Ecuador, cu o suprafaţă ceva mai mare ca România, are trei zone distincte, zona de coastă la Pacific, zona muntoasă a Cordilierilor şi cea a pădurilor tropicale ale Amazonului, fiind traversat la Nord de fluviul cu același nume. Manta este un oraş cu o puternică flotă de pescuit în care merită să vezi zona comercială din centru, piaţa şi să faci o plimbare pe faleză. Am vizitat Montecristi, situat la numai câţiva kilometri, satul în care se fabrică vestitele pălării de Panama (deci aici se fac şi nu în Panama) şi unde se pot vizita chiar atelierele. Am mai făcut o vizită la fabrica de Tagua, unde din nucile pomului cu acest nume, socotit „fildeşul vegetal”, se sculptează adevărate bijuterii de artă.

Ziua următoare, am debarcat în Guaiaquil, unde am început aventura pe cont propriu în Peru, mai exact în Cusco, Machu Pichu şi valea sfântă a incaşilor. Sperăm să suportăm cu bine înălţimile de peste  3.500 metri. Vă vom spune în corespondența urmă­toare…