În jurul lumii, pentru a doua oară

13. Un drum de vis: de la Bitung, Indonezia, la Sandakan, Malaezia – 717 mile maritime

Următoarea escală a fost la Bitung, în nordul insulei Sulawesi. Datorită formei sale ciudate cu patru peninsule alungite, oferă imaginea unei orhidee. Fiind situată în mijlocul Arhipelagului Indonezian, a fost dintotdeauna o stație importantă în calea comercianţilor din China, din țările arabe, a celor spanioli, portughezi, olandezi şi en­glezi. Printr-o politică inteligentă, uneori chiar războinică, sultanii de Gowa şi-au păstrat independenţa, din 1950, aparţi­nând Republicii Indonezia, sub preşedin­tele Sukarno. Celor din generaţia noastră nu le sunt străine legăturile bune, de prietenie, dintre România şi Indonezia, din deceniile șase-șapte ale secolului trecut.

Sulawesi, cu 16 milioane locuitori, are, după numărul de peninsule, patru pro­­­vin­cii: Sulawesi-Sud (Selatan), cu ca­pi­tala Ma­kassar, care, în acelaşi timp, este şi ca­pitala insulei; Sulawesi-Est (Ten­ga­rra), cu capitala Kendari; Sulawesi-Vest (Barat), cu capitala Mamuju; Sulawesi-Nord (Uta­ra), cu capitala Manado. Popu­lația băști­nașă de nord – Mandaren, cea din centru est şi vest – Toraja, iar cea din sud – Maka­ssaren şi Buginese, care au fost şi cei mai temuţi marinari şi piraţi, cu­noscuţi şi ca vânătorii de capete, care au terorizat ani de zile negustorii de lemn şi mirodenii. Erau şi cei mai buni constructori de corăbii din lemn dur de teak, cu legături cu dibluri din lemn şi etanşate cu fâşii de coajă de copac. Noi am debarcat în Bi­tung, situat la 45 km de Manado, unul din cele mai im­portante porturi din Sulawesi, prin care se exportă cuişoare, cafea, muscat, nuci şi ulei de cocos, material lemnos, în special, bambus, mahagoni, teak, eucalipt, dar şi mobilă şi case din lemn. Bitung este situat la poalele vulcanului Tongkoko, de 1149 metri înălţime, care a erupt ultima dată în 1880. Este un oraş curat, civilizat, cu străzi cu mai multe benzi de circulaţie, având clădiri moderne şi de tip colonial olandez, cu parcuri şi spaţii verzi, care fac o impresie agreabilă. În centrul orașului, se află o impozantă catedrală catolică, iar în faţa ei o copie reuşită a turnului Eiffel, precum şi un interesant templu indonezian, cu numele Seng Bo Kiong Tempel. Prin artera principală, Bitung Icon, cu 3 benzi de circulaţie (în Indonezia, circulaţia este pe stânga), trecem pe lângă monumentul simbol al oraşului, înfățișând rechini şi peşti, apoi printr-un cartier rezidenţial, prin piața centrală cu multă animaţie, și ajungem în niște cartiere mărginaşe cu multe magazine şi case, majoritatea din piatră sau din lemn, acoperite cu tablă colorată. Mai departe, trecem prin sate cu gospodării mult mai curate, în comparaţie cu ce văzusem până acum, cu plantaţii de orez, grădini de zarzavat şi pășuni cu vite (vaci zebu). Ne aflăm pe platoul Minahasa, unde trăiește populaţia cu același nume, care are cel mai ridicat standard de viaţă din toată insula. În Leilem, sat de tâmplari, vizităm zeci de case, modele expuse la vânzare, de mărimi diferite, toate din lemn, suspendate pe piloni de beton, cu una sau două scări de acces, ce urcă la o terasă ca un foişor, de unde se intră în casa propriu-zisă, care, după dorinţe şi posibilităţi, poate ajunge să aibă până la 100 mp. Aceste case tipice se întâlnesc peste tot, alături de altele, foarte frumoase, construite din piatră, în stil olandez. În satul Tomohan, am văzut Universitatea de teologie şi centrul creştin ecumenic naţional. În satul Pulendam, de ceramişti, am admirat la aproape fiecare casă atelierele cu obiecte de lut ars, de la cărămizi şi olane ornamentale la vase, oale şi figurine, reprezentând oameni sau animale. Cel mai impresionant, în această excursie, a fost cimitirul Waruga, datând din sec. XVII. În blocuri de piatră, de formă paraleli­pi­pedică, scobite pe dinăuntru, se așează morţii în poziţie şezândă, în credința Minahasa (dacă fătul a avut această poziţie în burta mamei, la venirea pe lume, în aceeaşi poziţie trebuie s-o părăsească). Acest bloc de piatră este acoperit cu un capac tot din piatră sculptată, ce-l reprezintă pe decedat, cu profesia, hobbys și cauza morţii. Capacul, de forma unui acoperiș de casă, în două ape, are pe lateral o excrescență, pe care se trasează linii scobite ce indică câți morţi se află în interior. Printre asemenea mo­nu­mente Waruga, se află nu numai băş­tinaşi, ci și chinezi sau spanioli. Printre ele – și mini Waruga, unde au fost înmor­mântaţi copii. Am coborât şi vizitat două frumoase lacuri, Tondano şi Linow. Pe ma­lul lor, se află culturi de nuferi asiatici, crescătorii de peşti sau bazine naturale din plase scufundate în apă, între prăjini de bambus, pe lângă restaurantele de pe mal, de fapt terase suspendate pe piloni de bambus deasupra lacului. Am mai vizitat şi aşa-zisul munte al iubirii, Bukit Casih, deasupra unor izvoare fumegânde de ape termale sulfuroase. Pe munte, e sculptat, colorat, un cap de indonezian, lăcașuri de cult creştin, musulman, hindu şi budhist. Ceva mai sus, o cruce albă, înaltă cât un bloc cu 20 etaje, domină tot acest areal care simbolizează armonia ce trebuie să domnească între diversele credinţe ale globului. Același lucru înfăți­șează şi coloana de la intrare, la baza căreia sunt niște panouri ce reprezintă religiile lumii, iar în vârf este așezat, ca simboluri, globul pământesc şi porumbelul păcii. După 8 ore de vizite, am revenit în Bitung, trecând pe lângă casele tip Toraja, la fel suspendate pe piloni, frumos sculptați, dar şi frumos colorați în culori vii, predominante fiind roșul şi albastrul, cu un acoperiş în formă arcuită, ca o pălărie de corsar. Ultimul popas a fost la statuia enormă, care pluteşte în aer, a lui Iisus Hristos, cu braţele deschise, ca şi cum ar apăra oraşul. Ceea ce ne-a impresionat în aceste locuri a fost mulţimea bisericilor creştine, cred că au fost sute, eu am fotografiat din goana maşinii cel puţin 30, toate într-o stare perfectă. Pe lângă catolici şi protestanţi, baptişti și adventişti, am fost bucuroşi să găsim şi câteva biserici ortodoxe greceşti. Ghida care ne-a întovărăşit în această reuşită excursie, Yolanda, ne-a spus că regiunea de nord este cea mai creştină din toată Indonezia, din această cauză şi mulţimea aceasta impresionantă de biserici. Şi, fiindcă un capitol interesant este şi mâncarea, vrem să vă spunem că bucătăria indoneziană este diversă, mâncarea este foarte gus­toasă, se bazează mult pe orez, în special prăjit – nasi gorengsi, paste făi­noase – mie goreng. Peștele şi carnea se prepară sau se prăjesc pe cărbuni de lemn, cărora li se adaugă multe mirodenii. În nord, ca specialităţi se oferă popandai (tikus), câini zburători (paniki – o specie gigantică de lilieci) şi python. Ca fructe, se servesc mul­te soiuri de banane, mangostan, ram­butan, lichi, jacksfruit, durian, duku, mango, salak, papaya, melone.

La căderea serii, în sunete de tobe şi dansuri de războinici, ne-am luat rămas bun în aclamaţii și sub blitzurile aparatelor de fotografiat, ca şi a celor trei signale de la coşul vaporului. Trecem pe lângă monu­mentul Trikora, amplasat la intrarea în port, un turn înalt ce se termină cu o cu­polă rotundă ascuţită, pe lângă vracurile vapoarelor Bimoli – japonez scufundat în 1945, Mawali, scufundat în 1946 şi a tai­wanezului Kapal Indah, eșuat în 1990, toate în faţa insulei vecine Lembeh; apoi, intram în marea Celebes cu direcţia Sandakan.

Ziua care a urmat am petrecut-o pe apă. Directorul hotelului Holger Winkler şi maitre d´hotel Robertino au oferit celor 123 pasageri, care participă la întreaga croazieră, surpriza zilei porţilor deschise, pe care am mai trăit-o şi pe vapoarele Queen Elisabeth 2 şi Silversee, din alte călătorii. În ziua respectivă, se poate vizita bucătăria, în acelaşi timp, aici găsindu-se şi diverse preparate de degustat şi, bineînţeles, cu băutură la discreţie. A fost pentru prima dată când, pe Amadea, s-a organizat aşa ceva. A fost, însă, o surpriză foarte plăcută, cu care ocazie ne-am întreținut şi cu căpitanul vasului Hubert Flohr, care, poate, într-o zi ne va vizita şi el la Dăești, în Vâlcea, cum ne-a promis.

După traversarea mării Celebes, intrăm în arhipelagul Sulu, cu peste 400 de insule, foarte puţine locuinţe, care aparţin Insulelor Filipine. Acest arhipelag în care locuiesc circa 6.000 de oameni, are două insule mai importante, Zibuto şi Tavi Tavi, dar care nu prea sunt cunoscute printre turiști. Locuitorii acestor insule se ocupă cu pescuitul şi cultivarea cafelei, pomilor fructiferi şi legumelor. Prin pasajul Zibuto, ajungem în partea de nord-est a insulei Borneo, cu numele Sabah, care, împreună cu provincia Sarawak, situată în nord, aparține de Malaezia. Între cele două, se află, tot în nord, la mare, sulta­natul Brunei, centrul şi sudul insulei; trei pătrimi din aceasta aparține Indoneziei. Debarcăm în Sandakan, capitala provin­ciei Sabah, cu o populaţie de 160.000 de locuitori, dintre care jumătate sunt chinezi. Prima impresie este a unui oraș Hongkong în miniatură, nu numai din cauza populaţiei majoritar chinezești, dar și a aspectului său modern, a unei metro­pole de tip financiară şi comercială. Sandakanul este locul unde se exportă ulei de palmier, cafea, tutun şi sago. O altă curiozitate a acestei provincii este siste­mul politic administrativ, al unei monarhii parlamentare în care regele este ales pe o perioadă de 5 ani. În timpul celui de-al doilea război mondial, Sandakanul a trăit o tragedie neobişnuită. La începutul anului 1945, japonezii, care ocupaseră insula, au început evacuarea lagărelor de prizonieri din Sandakan la Ranau. Datorită condi­ţiilor neomeneşti, a bolilor, subnutriţiei şi condiţiilor naturale grele, au murit, în Sandakan, 1.400 de prizonieri australieni şi englezi, 3.600 de insulari, iar pe drum, dar şi în Ranau, aproape toţi deţinuţii. Au existat numai 6 supravieţuitori australieni, evadaţi, care au putut scăpa de moarte; datorită ajutorului dat de locuitorii insulei. Această crimă japoneză este cunoscută sub numele de „marşul morţii din Sanda­kan”. Orașul Sandakan mai este cunoscut şi din cărțile italianului Emilio Salgari, care prezintă pe temutul pirat Sandokan, „tigrul din Malaezi”, în luptele sale cu englezii. Apărută în anul 1895, cartea va deveni scenariu de film, a cărui premieră a avut loc în 1980.

Atracţia principală, în Sabah, este pădurea tropicală şi adevăratul „rege al Borneoului”, urangutanul. La aceasta, se adaugă broaştele ţestoase din insula înve­cinată Selingan şi peşterile din Goman­tong, cu coloniile de rândunele de mare ale căror cuiburi construite exclusiv din saliva lor constituie o specialitate gastro­nomică foarte apreciată: supa de cuiburi de rândunică.

Cum am ajuns în Sandakan, am trăit prima surpriză; cel ce trebuia să aprobe debarcarea nu s-a prezentat. A trebuit să aşteptăm două ore până când a venit cel auto­rizat să dea liber turiștilor să coboare în port. Am luat un taxi și am vizitat oraşul, care se întinde de-a lungul mării şi pe colinele învecinate: străzi late, asfaltate, cu multe spaţii verzi, parcuri, down town cu blocuri de locuinţe, câteva hoteluri şi foarte multe magazine. Piaţa centrală, San­dakan market, hala metalică acoperită ne oferă o mare varietate de fructe, zarza­vaturi, mirodenii, carne şi peste, ordonat prezentate pe circa 1.400 de standuri. Alături de piaţă se află hotelul de 5 stele, Sandakan hotel. Tot în centru, în Forestry Exibition, se poate admira o fascinantă colecţie de plante tropicale. În Sandakan orchid house se află exemplare rare de orchidee din Borneo. Pe colină, admirăm casa scriitoarei americane Agnes Keith. Aceasta, împreună cu soţul ei curator al muzeului, a trăit aici în perioada 1930-1952. Vizităm casa, destul de mare, din lemn, cu etaj şi fronton cu coloane. Alături se află un elegant restaurant cu terasă, cu perspectivă asupra oraşului şi mării, Tea house Agnes Keith. Pe o altă colină, vizităm biserica catolică St. Michael, construcţie masivă din piatră, tip anglican, datând din 1897, cu frumoase vitralii, cu scene biblice, dar şi unele construcții mai noi, care înfăţişează provinciile austra­liene şi una ce simbolizează marşul morţii, când au murit toţi prizonierii australieni, britanici şi malaezieni, de care am pomenit. Parcul Sandakan memorial, aflat pe locul fostului lagăr de concentraţie Taman Rimba, amintește de marşul morţii la Ranau. Am vizitat cimitirul chinezesc şi japonez, amenajate pe pantele a două dealuri, din păcate foarte prost întreţinute, fiind inundate cu buruieni ce sufocă interesantele morminte multicolore, adevărate monumente. Alături de cimitire se găsește și casa impozantă a guvernatorului. Pe colina cea mai înaltă am vizitat şi marele templu budhist, Puu Jih Shih, construcţie impresionantă, cu o perspectivă deschisă asupra întregului golf. Interesante sunt în sensurile giratorii, turnul cu ceas, monumentele cu peşti, languste şi, mai ales, cel ce simbolizează cuiburile de rândunele.

Alţi pasageri au ales excursii organizate în Sepilok, rezervaţia naturală a urangutanilor (în malaeziană, omul pădurilor), un areal de 4.000 ha cu pădure tropicală, unde se pot observa, dacă ai noroc, aceste animale atât de asemănătoare omului. În Labuka Bay, se află maimuțele Proboscis – cele cu bot alungit, iar în grotele din Gomantong, își fac cuibul rândunele de mare. Întrucât aceste animale și păsări pot fi văzute în orice grădină zoologică şi având în vedere incidentul din Bali, unde o maimuţă m-a muşcat de mână, noi am preferat să vedem oraşul şi relicvele sale istorice. Se pare că nu am pierdut foarte mult, în afară de pădurea tropicală, maimuţele neavând chef să se arate de această dată.

Ne-am luat rămas bun de Sandakan, în programul de vizitare al vaporului pentru prima oară, în general nefiind un obiectiv turistic. Pornim spre Manila, capi­tala Insulelor Filipine, pentru noi o pre­mieră. După o frumoasă petrecere orga­nizată pentru cei ce participă la întreaga croaziera Bergfest, ajungem în Manila.