Doi vâlceni premiaţi la Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu”

DIN CIOBURI DE AMINTIRI

1. Ascult cum creşte firul ierbii

Prin 1970, când eram mult mai săraci, dar compesam cu tinereţea, au fost primiţi la Primăria Băbeni scriitorii aduşi de Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, sub patronajul Maestrului Dragoş Vrânceanu, pentru a participa la Simpozionul Cenaclului ,,Casa de sub pădure”. Primarul Ilie Jidoveanu avusese grijă să amenajeze drumul şi să introducă lumina electrică. În maşini şi în autobuz s-au deplasat scriitorii şi reprezentanţii forurilor culturale.

Pitorescul scriitor Ion Ţugui, care venise din altă parte s-a integrat repede în gaşca breslei. Au rămas să se deplaseze pe jos o parte dintre vâlceni: Costea Marinoiu, Horia Nestorescu – Bălceşti, Traian D. Lungu, George Voica, Alexandru Miricescu, Felix Sima şi George Achim, însoţiţi de mine, care ştiam drumul pe scurtătură. În fine, a fost un drum plăcut, de iniţiere, însoţitorii lui ,,Harap Alb”,  unul mai pitoresc şi mai jovial decât altul, plini de umor, uitaseră că ne deplasăm pe o potecă de iarbă după o ploaie de iunie.

– Lăsaţi-l pe Horia să meargă primul, că are platfus şi dacă-l lăsăm în urmă, poate-l pierdem, grăi T.D.L. –ul.

– Merg eu ultimul, decretează Felix.

– Ba nu, replică George Achim, că am tolba asta de geantă-n spinare.

– Mai bine cei cu pălării, spuse Costea şi se aşază ultimul.

– Eu merg primul se încumetă T.D.L.-ul

– Nu ţi se pare că ai borurile pălăriei prea mare, Nea Traiane, zise Costea. Uite aşa să-ţi fi luat una cu ele mai mici, ca a mea, şi-şi mângâia pălăria cu admiraţie.

– Ba nu, pentru că astă mă apără de soarele acesta bezmetic.

Teleap! Teleap!, pe poteca alunecoasă, care ne ducea la Casa de sub pădure, ajun­geam la marginea pădurii. Cineva ne opreşte:

– Să vină şi Marinoiu. Ia! Parcă ascultă ceva.

– Ascultă cântecul mierlei din poezia Maestrului, adăugă George Voica.

– După ploaia asta, ascult cum creşte firul ierbii. Mă ajută în cerectările la care m-am în­hă­mat, replică profesorul Costea Marinoiu, con­vins că valoarea nu aşteaptă trecerea anilor.

2. Şcoala Vâlceană versus Şcoala Ardeleană!

Prin anii ’80, un tânăr fălcos, cu părul nichitesc, vâlvoi, şi cu un fulgarin demodat, atârnat indecent de boem, făcea valuri la întrunirile culturnicilor vremii. Mi-a duc aminte, era o seară de noiembrie şi la Colţul Roşu, nu avea nici-o legătură cu politica, prezida viitorul gazetar şi poet Lucian Avramescu. După ce, timizi, Ioan Şt. Lazăr, Felix Sima şi George Achim şi-au citit câte ceva din lucrările lor, Felix făcând senzaţie cu al său Prinţ, Doru Moţoc a trecut la o critică destul de acidă, dar perti­nentă. Doar pletosul Felix a scăpat nevătămat. Au urmat „critica” partidului, reprezentantul roşu „demolând” pe folchiştii Andreica, cei doi rebeli de la Proiectări, pe motiv că muzica lor este prea tristă pentru viitorul de aur pe care comunismul îl construia!

Într-un final, atunci când atmosfera se mai potolise şi cam toţi se gândeau la sucul şi prăjitura din colţ, se ridică tânărul Costea Mari­noiu şi cere destul de moale să facă o mică co­municare. Se face linişte, toţi plictisiţi probabil: „Ce mai vrea şi ăsta?”,  iar Costea aruncă… bomba!

Nu se sfieşte şi demonstrează cu argu­mente solide că la Vâlcea a existat, înainte de Ardeal o… Şcoală Vâlceană! Principalele dovezi fiind tiparniţele de la Govora, Bistriţa şi Hurez, de asemenea şi prezenţa activă a unor vestiţi cărturari monahali.

Ce-a urmat? Culturnicul partidului a sărit ca ars acuzându-l pe Marinoiu  de… defetism! O parte din oamenii de ,,cultură” prezenţi la cenaclu s-au raliat imediat liniei partidului. Seara s-a terminat cu scandal. În schimb, timpul i-a dat dreptate lui Marinoiu, parţial, dar suficient, iar tânărul Costea nu a ezitat ani de-a rândul să argumenteze teza sa, aducând mereu alte dovezi, prin cărţile publicate.

Consecinţa? De Costea mai vorbim încă, cu smerenie, de culturnic, niciodată!

3. Cultura la pachet

Anii ‘80 au transformat librăriile în expoziţii permanente cu „lucrările” tovarăşului Ceau­şescu, cartea adevărată fiind aproape impo­sibil de procurat.

Deoarece până şi librăriile aveau „plan de desfacere” şi nici dracul nu cumpăra cărţile roşii, s-a recurs la o stra­ta­gemă, vânzarea la pachet. Adică doreai un Zola, obligatoriu achiziţionai şi vreo două-trei broşuri cu tezele partidului, doreai Călinescu, musai luai şi Congresul al X-lea.

Această metodă a fost, mai târziu brevată şi la alimente, carne contra legume stricate sau creveţi vietnamezi!

Raţia pe judeţ la numărul de cărţi distribuite era extrem de mică. Teoretic fiecare oraş primea cel mult 20 de exemplare dintr-o colecţie gen XXI sau Globus, Delfin etc…

Nu ştiu ce pile avea directorul centrului de librării, domnul Costea Marinoiu sau câte umi­linţe îndura, dar Râmnicul primea o cotă mai mare decât Sibiul sau Craiova, oraşe mult mai mari şi mai importante. Ba mai mult, Costea avea pentru adevăraţii prieteni ai cărţii un stoc din care te puteai alimenta fără a-ţi greva bugetul cumpărând şi prostiile comuniste. Într-un moment de sinceritate, de fapt după vreo trei-patru pahare de Murfatlar, ne-a mărturisit cum îşi asigurase ,,protecţia”. Din fiecare carte „tare” făcea zece pacheţele pe care le livra personal, uneori gratis, tov. Pătru, tov. Păsărin, generalul, primarului Alboiu, doamnei Ivănuş, etc.

Am aflat, ulterior, că şi alte instituţii făceau aceleaşi „sacrificii”. Poşta livra gratis cele mai scumpe colete aceloraşi potentaţi. În schimbul acestor servituţi, Costea îşi asigura o inde­pen­denţă, bine folosită în promovarea culturii autentice, de asemenea, îşi mai proteja spa­tele atunci când la reuniunile literare mai făcea câte o critică nevoalată la politica culturală a socialismului.

Dacă la tov. Vlangăr te duceai cu pile şi cu atenţii, pentru a obţine ceva, la Costea doar vorbeai puţin din inimă depre o carte şi o aveai imediat, doar cu condiţia să o citeşti şi să o mai şi împrumuţi altora care o doreau, dar nu avuseseră şansa să o cumpere! Aşa mi-am procurat şi eu Istoria literaturii române…de George Călinescu.

4. Printre cruci şi morminte

Floriile anului 1997. Aleile cimitirului Sfân­tul Ioan din Rm. Vâlcea. Un om adus de spate, cu părul vâlvoi, dar mai puţin consistent şi mult mai alb, cu vestita-i pălărie cam prea mare, dar cu parcă acelaşi vechi fulgarin atârnând indecent de boem, se plimba pe aleile mici, se oprea pe la anumite morminte, se uita şi apoi comenta pentru sine, dar nu atât de încet încât să nu-l audă nimeni. L-am salutat, ne-am pupat pe obraji şi am continuat periplu.

– Uite, aici ,,locuieşte” Procopiu (fost avoc­at şi primar liberal). Uite, avea un bust. L-au spart nemernicii ăştia care cerşesc la poartă… După un timp ,,şi pe primar îl doare-n c…!”

– Domnişoara Dănciulescu! Ce femeie! Ce familie! Ce destin! Ce frumuseţe!

– Aveam şi noi un general, erou al independenţei şi uite, se trezi un popă făr’ de conştiinţă şi-i luă mormântul. Ba mai mult, i-a şters şi numele şi efigia. Băă, dar după popa acesta o să rămână ceva? Nimic! De ce ai mai luptat, măi Raduliene?!!… şi uite aşa m-a tot plimbat prin tot cimitirul preţ de vreo două ore şi mi-a comentat, mai cu năduf, cam toată istoria, cultura şi comerţul vâlcean din ultimele două secole. Am avut impresia că îi era teamă. Teamă că şi după moartea sa, cineva va încerca să-i şteargă amintirea.

Era conştient că se apropia de trecerea râului şi dorea să mai lase ceva. Vorbea de o monografie uşor romanţată a… cimitirelor vâl­cene. Nu cred că a reuşit să o facă, dar ideea nu este rea, şi cineva va trebui să o ducă la îndeplinire.

Până atunci, dragă Costea, te asigurăm că tu nu vei dispărea, decât fizic, din memoria noastră, iar când vom trece prin cimitir, sigur ne vom opri la căpătâiul tău pentru a schimba o vorbă. Până atunci, îţi spunem doar: La revedere! Dormi liniştit!

În pulberea de stele îţi păstrezi originali­tatea şi identitatea, aşa cum stă bine unui cercetător, om de cultură şi scriitor.

5. Un călător printre astre…

În 2010, am îndrăznit să-i dau manuscrisul cărţii mele, Alifantul, domnului Costea Marinoiu, care s-a bucurat ca un copil:

– De când vă aştept!…

După vreo câteva zile, mă trezesc cu un telefon, prin care mă invita să ne întâlnim la Terasa de la fosta cofetărie „Ursuleţul”.

– V-am scris un eseu, dar să ştiţi că l-am scris atât cu discernământul cercetătorului literar, dar mai ales cu sufletul!… Vi-l dau însă scris de mână… şi mă bate frăţeşte pe umăr.

Desfac cele trei pagini şi… surpriză! Eseul purta titlul „Un călător printre astre”.

– E prea mult, trebuie să păstrăm simţul măsurii, îngăimez eu, noi nu suntem Astre.

– Nu, nu, domnule Nelu Barbu, astrele noastre sunt căr­ţile, noi suntem călători printre astre! Şi a trecut să-mi vor­beas­că despre suferinţa soţiei sale, fostă învăţătoare, cu un plus de prestanţă şi personalitate la Şcoala nr. 4 din Rm. Vâlcea.

– În altă ordine de idei, vă mai amintiţi ce manifestare spirituală, a organizat doamna învăţătoare când s-au prezentat cărţile dvs. şi ale domnului general Mazilu?

– Nu, nu e o revanşă faţă de moderator, eu caut să descopăr în cărţi acel tezaur de înţelepciune, a replicat Domnia Sa.

Mi-am luat la revedere de la dânsul în Filiala Vâlcea a Arhivelor Statului, pentru că împreună lucram la Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. 2, Oraşele,  dânsul pentru Ocnele Mari, iar eu pentru Băbeni. Mi-a spus că merge la Cluj pentru control medical. Predase domnului Ion Soare vreo 20 de pagini din monografia oraşului. Până în ultima clipă a rămas fidel cercetărilor istorice, culturale şi literare vâlcene şi nu numai. După vreo lună de zile, vestea morţii sale a căzut ca un fulger peste toţi confraţii vâlceni.

A plecat dintre noi un călător printre astre, printre cărţi şi prieteni… aşa cum l-am sărbătorit la 70 de ani de la naştere.

Eternizarea sa vine din cărţile sale şi din amintirile celor în mijlocul cărora şi-a petrecut un trecător ceas al vieţii sale spirituale.