Despre fericire şi nu numai
„Unde este inima prinţului”? „Unde este inima prinţului”? Este refrenul interogativ cu care am plecat în minte de la premiera spectacolului „Prinţul fericit”, montat de regizorul Laszlo Vadas la Teatrul „Anton Pann” din Rm. Vâlcea. Şi este bine că a fost aşa.
Povestea prinţului din tărâmurile nordice care dusese o viaţă de plăceri şi huzurur, dar care nu-şi găseşte fericirea decât după moarte când, statuie fiind, învaţă să dăruiască, mai bine spus, să se dăruiască, mi s-a părut un pariu riscant al regizorului clujean.
Spectacolul avea toate premisele să fie un fiasco – o poveste clasică, tristă, cu implicaţii etico-morale greu de descifrat de către publicul tânăr. Genul de spectacol moralizator şi plicticos, puţin agreat de copiii de azi dornici de adrenalină şi limbaj colorat.
Dar toate rezervele au fost spulberate încă din primele momente. Vocea minunată de povestitoare a Irinei Melnic a reuşit să creeze păienjenişul vrăjit în care toţi am fost prinşi, deopotrivă adulţi şi copii. Şi am pornit împreună într-o călătorie a teatrului de umbre, o călătorie în care trupurile actorilor au închipuit păsări zburând spre ţări mai calde, animale exotice, piramide, castele şi case, oameni şi ape. Un miraj făurit din umbre şi lumini colorate pe acorduri de muzică clasică.
Am urmărit emoţionaţi cum prinţul dăruieşte părţi întregi din el oamenilor săraci şi cum, pe măsură ce exteriorul arată din ce în ce mai jalnic, interiorul devine din ce în ce mai luminos. Pentru că fericirea înseamnă şi dăruire. Dăruire de sine. Asta este lecţia pe care trupa Teatrului „Anton Pann” o livrează celor mici şi mari într-o manieră inteligentă.
Dar poate că principala calitate a spectacolului construit de Laszlo Vadas este faptul că emoţionează. Emoţia, pasăre rară în spectacolele atât de adulţi cât şi de copii, aduce acel soi de vibraţie din care sufletul se hrăneşte. Iar Laszlo Vadas pedalează pe sensibilitatea spectatorului deschizând uşi pe care lumea nebună în care trăim ar vrea să le ţină ferecate.
Am mai spus-o, copiii sunt un public special, o plămadă pe care trebuie să o modeleze cu grijă părinţii, şcoala, societatea şi cei care produc entertainment pentru cei mici. Şi de multe ori, din nefericire, nu o fac bine. Sunt văzute prea des spectacole unde se şarjează pe mitocănie, bancuri şi glume facile doar din dorinţa de a provoca hohotele şi, adeseori, isteria copiilor. Este datoria celor care “fac” teatru să le ofere poveşti inteligibile şi magie. Acea magie născută din contactul nemediat cu respiraţia, rostirea şi jocul actorului. Îţi trebuie discernământ şi responsabilitate atunci când scrii, dar şi atunci când joci şi mai ales atunci când montezi teatru adresat copiilor.
Vreau să cred că am devenit un pic mai bună după ce am văzut spectacolul trupei de la „Anton Pann”. Şi nu este puţin lucru. Nu ştiu încă unde este inima prinţului fericit. Pot doar să-mi imaginez că frigul nordului a spart-o în mii şi mii de ţăndări pe care spiritul bun al rândunelului le presară peste sufletele noastre în fiecare noapte. Fiţi fericiţi!