Daniela GÎFU: „Violența simbolică în discursul electoral” sau ghid practic pentru descifrarea unor cascadorii politice

• am intrat în anul alegerilor, vă recomandăm o carte de referință

În analiza fenomenelor actuale, puţine sunt cărţile care se opresc asupra unor situaţii ime­diate, mulţi analişti comentează la cald o anu­mită situaţie cu semnificaţii sociale sau lasă timpul să sedimenteze componentele de bază pentru ca exegeza să poarte autoritatea unor edicte calificate drept temeinice, detaşate de re­ac­ţiile emoţionale. Dar iată că avem în faţă un stu­diu care nu rămâne un document abstract şi teo­retizant, ci îndrăzneşte, cu succes, să con­tri­buie ca un ghid practic la descifrarea unor cas­ca­do­rii politice publicitare, tot atâtea tentative de mascare a luptei pentru putere prin convingerea electoratului cu instrumentele comunicării prin presă, comunicare tensionată de algoritmul pro­priu mistificării. Autoarea a ales argumentaţia ştiin­ţifică şi radiografierea riguroasă a compo­nen­telor discursului politic cu intenţia perfect structurată de a pătrunde într-o industrie din ce în ce mai zgomotoasă şi falsă în publicistica românească. Cu discreţia demnă, dar credibilă a demersului ştiinţific, au­toa­rea a evitat demons­traţia agresivă, lăsându-i cititorului posibilitatea să pună degetul pe rană, înarmat cu aparatul critic furnizat cu generozitate de dr. Daniela Gîfu. Ea şi-a pregătit asaltul aplicat asupra presei româneşti în situaţii de asediu elec­toral cu organizarea teoretică a sistemului de concepte şi termeni care se ordonează într-o construcţie riguroasă, lăsând în goana lecturii impresia pasageră a unui studiu strict scolastic, o impresie înşelătoare care creează un mister determinat pentru stârnirea interesului faţă de această călătorie pe căi neumblate în studiile socio-publicitare de la noi.

De ce era nevoie de un asemenea studiu? Cred că el răspunde unei prime cerinţe urgente de clarificare a poziţiilor pe care se plasează emiţătorii mesajelor şi discursurilor politice faţă de electoratul luat partener, şi nu de puţine ori, ostatic de protagoniştii din jocul înşelător al pu­terii politice. Aşa cum precizează printre rânduri studiul de faţă, publicul consumator de media, şi în special de presă scrisă, are maturitatea nece­sară şi detaşarea impusă de mai multe runde electorale, este departe de acel penibil „stupid people” cu care a fost etichetat acum două de­ce­nii, şi dispune de toate instrumentele ca să se confrunte cu o realitate evidentă în jocul social: cine pe cine reprezintă, ce şi cât din interesele majorităţii votante sunt respectate de minoritatea aleasă. Cu temeiuri riguroase cartea stabileşte relaţia necesară între manevra politică, discursul politic şi destinatarul acestora, electorul, des­cri­ind canalul de comunicare cel mai accesibil şi servil, presa. Studiul era necesar şi pentru că relaţiile dintre colectivitate şi clasa politică au atins dimensiunile necesare unei analize care să determine, pe de o parte, modificarea discursului politic, transferarea lui către autoritatea inclusivă, parteneră şi nu adversară a publicului, pe de altă parte, interacţiunea între comunicatori şi comuni­caţi prin canalele oferite de media.

Autoarea însăşi descrie de la primele pagini obiectivul cercetării sale în termenii elevaţi ai unui demers academic mai mult decât binevenit: „Violenţa simbolică în discursul electoral în­cear­că atât să identifice şi să sistematizeze acele con­cepte, teorii şi idei care definesc şi răspund unor necesităţi de informare şi apreciere, cât şi sta­rea actuală a cercetărilor întreprinse în acest domeniu, să articuleze o perspectivă operaţio­na­lă în exegeza aplicată. Pe fondul mai larg al rela­ţi­ei lingvisticii cu ştiinţele umane şi sociale, ne pro­­punem să susţinem că analiza discursului este, pe de o parte, o procedură de verificare, de des­coperire şi de înţelegere, iar, pe de altă parte, o modalitate de valorificare a contextului comu­ni­cării.”

Instrumentele demonstraţiei sunt ordonate gradual de la definiţia şi condiţiile de producere a discursului politic, de la comunicarea prin limba­jul şi discursul politic în sine la mijloacele de influenţare în masă prin comunicarea publicitară din perspectiva psihologică şi sociopsihologică. Prin analizarea surselor cercetării şi studiile de caz ale unor momente electorale din România cu aplicarea unor noi instrumente de evaluare, cum este Softul LIWC-2007, Daniela Gîfu a focalizat o parte foarte interesantă a cercetării sale spre tipuri de limbaj, spre semiotica acestora şi spre ca­zuri concrete de discurs politic preluat de cro­ni­­carii unor campanii electorale în editoriale şi dezbateri publice. Sursele analizei sunt diverse, susţinute de o bibliografie generoasă cu o întin­dere cuprinzătoare în timp şi autori.

Forajul contrastiv în terenul atât de fecund al manifestărilor partizane din presa noastră în con­textul luptei electorale a venit într-un moment so­cialmente urgent în care manipularea a căpătat forme subliminale în torsionarea perspectivei publicului alegător asupra protagoniştilor majori, colectivi şi individuali, de pe scena românească.

Demonstraţia Danielei Gîfu are marea cali­tate cognitivă de a îmbrăca abordările tematice în precedente istorice fundamentale pornind de la antici şi ajungând până la scolaştii moderni şi contemporani. Racordul dintre aceste statuări de bază şi studiile de caz aplicate este realizat de limbajul elevat şi de citarea unor surse ample din autori consacraţi în ştiinţele sociale şi în filosofie. Un exemplu elocvent îl găsim în relaţia dintre me­dia şi public, primele fiind purtătoarele mesajului po­litic/politicianist: „Actualele evoluţii ale discursu­lui politic românesc sunt rezultatul unui context contradictoriu: pe de o parte, mass-me­dia cunosc, ele însele, un proces de comercia­li­zare, fapt care influenţează echipele de consul­tanţi ale actorilor politici atunci când elaborează strategiile de comunicare politică; pe de altă parte, mediatizarea constrânge actorii politici să se adreseze unui auditoriu eterogen, ceea ce antrenează adesea depolitizarea discursului şi transformarea lui într-o conversaţie populistă şi demagogică. Se acumulează astfel o aşa-numită spirală a cinismului – după cum spunea Denton, adică un proces în decursul căruia oamenii poli­tici recurg la diferite strategii comerciale pentru a atrage atenţia mass-mediei care se află sub presiunea pieţei de consum.”

O asemenea punere în pagină deschide dru­mul spre evaluarea corectă şi obiectivă a funcţiilor comunicatorilor de forţă prin intermediul presei, în principal al presei scrise. Pentru că aceasta, spre deosebire de presa audio-vizuală, păstrează persistenţa mesajului prin capacitatea receptorului de discurs politic de a reveni asupra lui în totalitate sau fragmentar. Este unul din ma­rile atuuri ale cuvântului tipărit, faţă de cel rostit, efemer şi irepetabil. În egală măsură, cuvântul tipărit devine o ghilotină nevăzută pentru că lectura repetată, aplicată cu reluarea pasajelor interesante sau deliberat confuze nu mai lasă locul ambiguităţii şi manipulatorul devine victima propriei mistificări prin desecretizarea intenţiilor mascate de abilitatea disimulării intenţiilor reale.

Prin descrierea unor parametri constitutivi ai discursului politic, cum sunt aşteptările auditoriu­lui, credibilitatea, evitarea atacurilor frontale sau a caracterului prea direct, studiul constituie un îndrumar al modului în care nu ar trebui să apară în public discursul politic românesc, prea des gândit incomplet sau abuziv. Mesajul public nu mai poate să conteze doar pe memoria colectivă, păstrătoarea unui anumit tip de imagine referi­toare la un individ sau la un grup de presiune. În afluenţa de mesaje de acest gen publicul uită sau respinge, dintr-o necesitate de igienă intelectuală interioară, comunicările forţate sau mincinoase. Reconstrucţia comunicării cu un auditoriu eterogen porneşte de multe ori de la refacerea încrederii nu prin mesaje redundante, plictisitoare şi sofisticate, ci prin idei directe, exprimate clar şi cu temei argumentativ consistent.

Una dintre confuziile grave cărora le cad victimă comunicatorii publici în România este identifi­ca­rea publicului sau a auditoriului cu consumatorii. Este o translaţie de termeni pe care am auzit-o prima dată în Statele Unite la o prezentare pentru presă a patronilor reţelei America On Line (AOL) la sfârşitul anilor ’90. Atunci m-a şocat şi la o întrebare a rostului unei asemenea substituţii de termeni unul dintre vorbitori mi-a mărturisit că nici lui nu-i plăcea, dar aceasta era propunerea ser­vi­ciului de promovare şi marketing care garanta că o abordare eminamente comercială a masei de abonaţi va duce la creşterea popularităţii com­pa­niei. Iniţial, imediat după joncţiunea cu CNN, lucrurile păreau să justifice substituţia de ter­meni. Realitatea a fost cu totul alta şi pe termen lung AOL nu a mai fost marea promisiune a co­municatorilor secolului XXI şi s-a plasat modest în spatele altor reţele potente, cum a fost AT&T sau Comcast.

Am invocat exemplul de mai sus pentru că el se încadrează în teza abordată de această carte, aceea a pericolului subestimării publicului. Oricât ar fi de eterogen şi de bombardat cu mesaje direcţionate, cosmetizate şi îndelung elaborate, publicul nu-şi pierde capacitatea de decizie, de selecţie şi de demascare a mistificatorilor prin vo­tul pe care-l dă o dată la patru/cinci ani. Că acest vot este, la rândul lui, produsul sau victima discursu­lui politic este demonstrat de Daniela Gîfu prin subcapitolul care analizează capa­ci­tatea de influenţă a zvonurilor şi gradul de spar­gere a încrederii prin dezinformare.

Ceea ce face din „Violenţa simbolică în discursul electoral” o lucrare de referinţă este imen­sa acumulare cantitativă a structurii discursu­rilor publice de pe scena politică românească, cu studiu de caz pe campania pentru prezidenţialele din 2009, şi evaluările calitative care constituie aparatul critic funda­men­tal pentru alte momente ale istoriei foarte re­cente. Inventarierea tipurilor de mesaj, corelarea efectelor lor în rândul electoratului/publicului au fost susţinute de o haină grafică impecabilă care reflectă clar şi convingător concluziile studiului. Daniela Gîfu a depus o muncă de toată admiraţia pentru elaborarea unor concluzii argumentate factual şi ancorate documentat şi competent atât în literatura tematică, cât şi în tradiţia studiului comunicaţional. Produsul este un text academic riguros şi documentat care contribuie la biblio­gra­fia incompletă încă a analizelor privind mani­fes­tările publice ale protagoniştilor unei vieţi politice inegale şi contradictorii care cu voie sau din ignoranţă mistifică şi înstrăinează publicul de feno­menele directe şi nu totdeauna pozitiv resim­ţite în existenţa de zi cu zi.

Cartea demonstrează convingător că analiza discursului politic nu este un exerciţiu probatoriu. Cu rigoare şi metodă, acesta poate să determine un mesaj consistent şi benefic atât pentru emi­tent, cât şi pentru publicul căruia îi este adresat. Autorii de discursuri care slujesc pe lângă politicieni şi persoane publice găsesc în lucrarea de faţă busola care-i poate conduce dincolo de pădurea de vorbe spre luminişul ideilor.

Nota redacției: Daniela Gîfu, o veche prietenă și colaboratoare a redacției noastre, a locuit  în Cluj-Napoca. De peste un an se află la Iași, în urma unui concurs, în calitate de asistent universitar-cercetător (post-doc. researcher, interdisciplinary studies) la Universitatea „Ale­xandru Ioan Cuza”, Facultatea de Infor­matică. Recenta sa carte a fost primită cu viu interes  în capitala moldavă,  în luna ianuarie 2012 urmând s-o prezinte cititorilor și în orașele Bistrița, Cluj-Napoca și Tg. Mureș. Să sperăm că timpul îi va permite să vină și la Rm. Vâlcea, la o lansare, unde a fost invitată de conducerea ziarului nostru.