Cu timpul, dumeririle se… nedumeresc

• gânduri adresate colegilor de promoţie, Liceul Alexandru Lahovari
 

Întoarcerea în timp îmi dă prilejul să împrospătez o însemnare mai de demult. Eram tânăr, ferice şi cu capul în nori, putând să jur că e adevărat tot ce gândeam şi dădeam la iveală…

Din acea stare de siguranţă îşi trăgea, pe semne, substanţa şi îndrăzneala cu care îmi configuram dumeririle, crezându-le mai dăinuitoare chiar decât dacă ar fi fost scrise în literă de lege!

Între aceste certitudini, stăruia aceea că, în modul cel mai firesc cu putinţă, vine vremea când fiecare om obligă amintirea să-l asume, situându-l, spre pomenire sau uitare, adică la locul ce i se cuvine, de drept! Într-un fel de ilustrare a zisei biblice: după faptă şi răsplată!

Îmi închipuiam, pe atunci, că îmbrăţişarea necunoscutului se petrece într-un firesc de care sufletul nu are să ni se teamă, câtă vreme acesta-i datul cursului vieţii celei pământeşti.

Credeam eu, că, măcar, de atâta putem fi siguri: adică, întreprinzând, făcând, ostenind, dregând şi chinuind, obligăm amintirea să tragă linie, să adune şi în raport de suma rotunjită, în timp, să ne înfăţişeze urmaşilor!

Nici măcar o undă de bănuială nu îmi încăpea prin gând că, de fapt, AMINTIREA este suverană, revenindu-i dreptul suprem de a decide cine şi în ce măsură este demn de asumare, spre veşnica salvare în balonul cu aureolă magică, anume făcut, să dăinuie prin vămile văz-duhului, şi, tot după acelaşi cântar, cui i se cuvine lăsarea de izbeliştea uitării!

Adică, rolurile erau cu totul altfel decât îmi închipuisem, aşa că am simţit nevoia reevaluării dumeririi de care îmi legasem toate speranţele…

Şi-atunci, brusc, m-am trezit, neputincios ca o muscă, în urzeala încurcăturii.

Dumerirea mi se tot …nedumerea, într-un proces, fără admiterea recursului!

Aşadar, limanul amintirii, pe care îmi în­chi­puiam îmbarcarea, într-o posibilă salvare, odată ajuns la capătul drumului prin viaţă, do­ve­dindu-se, de fapt, o amăgitoare autocon­solare…

Ei, cam în această stare de spirit pri­meam invitaţia prin care eram anunţat că pro­moţia noastră liceală organizează reîntâlnirea, după nu ştiu câţi ani de la absolvire…

Promoţia noastră?, m-am întrebat, simţindu-mă inclus ca într-o uniformă aspră, de a cărei existenţa nu prea avusesem habar până atunci. Drept care, am început să scotocesc prin memorie, doar, doar, voi descoperi vreo faptă sau întâmplare, care, pe principiul vaselor comunicante, să îmbine elemente compatibile, venind dintr-o parte şi alta, a actanţilor, pentru a le suda sub pecetea amintirii în care să ne regăsim, oricând, odată ce suntem asociaţi în denumirea generică, PROMOŢIE…!

Spre stupefacţia mea, am avut senzaţia că orbecăiesc prin încăperile unei case pustii, în care nu exista dâră de amintire-reazim, pentru că aşa ceva căutam şi nu o aducere aminte gen Bulă-elev olimpic, siderat că ur­mează să-şi dea chiloţii jos în văzul celorlalţi as­piranţi la glorie, pentru a-şi îmbrăca pija­maua!

Aşadar, strădania aducerii aminte sfârşea la fel cum începea, adică, fără să scoată la ivea­lă, baremi, o fărâmă de întâmplare, prin care, cândva, sufletul meu găsise sprijinul sau rea­zimul cutărui coleg, în petrecerea unei clipe de entuziasm sau deznădejde! Nimic, ab­solut nimic, din care să deduc că mi-aş fi gă­sit un apropiat de încredere, cu care să-mi îm­părtăşesc gânduri, nădejdi sau vise de copil…

Altfel spus, mă regăseam în acei ani ca şi cum mi i-aş fi petrecut ca un străin, printre alţi străini, fiecare vânându-şi rostul lui, prin mâlul unei indiferenţe de toată stupizenia…

Şi, Doamne, de câte ori nu am simţit nevoia să fiu aproape de un suflet, dacă nu cald, cel puţin înţelegător sau măcar dispus să-mi asculte of-ul …

Se chema, doar, că ne îmbarcasem, ambiţionând să navigăm împreună, spre cele ţărmuri depărtate!

Dar, n-a fost să fie aşa…

În realitate, grupul care urma să devină, în timp, Promoţia, se descurca pe cont pro­priu, fiecare component făcând pe partizanul, luptându-şi interesul după cum îl tăia capul şi îl ţineau puterile! Emanând, din plin, un aer de ostilitate, că şi acum mă ia cu frig, chiar şi la vaga întoarcere în timpul gol al anilor de liceu. Mă simt ca într-o sală de expoziţii enormă, dar care are, în loc de tablouri, doar umbre fugare imprimate aiurea pe pereţi. Este singura mărturie pe care aş putea-o depune!

Şi atunci, ce rost ar avea întâlnirile? Să ne spunem, ce? Oare, în afara tabloului, înră­mându-ne pozele, la absolvire, prin ce, alt­ce­va, s-ar mai putea susţine că ne-am petrecut împreună anii de liceu? Recursul la amintire, repet, din punctul meu de vedere, este nul!

Mă văd obligat să fac unele destăinuiri, pornind de la aceea că, încă de pe atunci am rămas cu senzaţia că păşesc prin nisipuri mişcătoare. Având statutul de copil al unei familii sărmane, aspiraţia liceală era consi­derat mai mult decât o îndrăzneală, drept pentru care nu am avut parte nici măcar de o zi liniştită şi sigură, fiind întruna împresurat de nevoi şi scârbe, ca să-l parafrazez pe alde Antim Ivireanul! Şi, spre a nu se crede că, după război, fac paradă de dragul specta­colului, convoc doar câteva dintre nevoinţele şi scârbele de care mi-a făcut viaţa parte, neţinând seama de vârsta şi mai ales firea plăpândă pe care o aveam, aşa după cum a şi fost consemnată, de altfel, la vizita medicală, examinare prin care am trecut după o noapte dormită, sub cerul liber, între castanii pieţei centrale din faţa bisericii Sf. Anton! Oare, din promoţie, a mai fost careva să-şi fi petrecut prima noapte, marcatoare de început a noului parcurs al vieţii, pe acolo? Miram-aş!

Ei, bine, nu-mi amintesc să fi auzit că ne-a fost adresată urarea “Bine aţi venit!”, de întâmpinare, în schimb, mult timp, mi-a stăruit în auz reproşul sfruntării: voi, ăştia, veniţi de la ţară, cu note umflate şi ocupaţi locul copiilor din oraş, faţă de care am fost foarte exigenţi!

Ar fi multe de povestit, din cele petrecute de unul singur, mă rezum doar la faptul că am făcut o foame în aşa hal încât am ajuns ca, seri la rând, să întreprind raiduri nocturne, cu ascensiuni riscante pe acoperiş şi coborâri pe scări dosnice, până ajungeam să dau lovitura la resturile de prin cazanele şi cratiţele din bu­cătăria internatului, pregătite pentru a fi date a doua zi la porci.

Sigur, aici includ şi partea mea de vină, lipsa de motivaţie şi tratamentul cu superio­ritate împingându-mă în plutonul delăsătorilor, deşi intrasem cu note maxime! Nimeni nu ştie cât am suferit, până trece examenele de absolvire, la unul dintre ele îmi amintesc că, în timp ce primeam subiectele, de la contabilitate a venit cineva cu o listă, pe care erau trecuţi restanţierii la taxa de cămin, între care figuram şi eu. Am fost expediaţi, urgent, să ne clarificăm situaţia, abia după aceea putând reveni în sala de examinare. Habar n-am cum s-au descurcat alţii, dar eu, după ce m-am învârtit câteva minute pe coridor, pierzând atâta timp cât a se putea deduce că întreprinsesem ceva, mi-am făcut apariţia pe uşă şi, luat la rost de profesorul examinator, am înclinat capul afirmativ, adică: rezolvat! Culmea este că, pe vară, făcând rost de bani şi prezentându-mă la contabilitate, pentru achitarea restanţelor, mi s-a spus că nu am nimic de plătit, aşa că mi-am ridicat frumuşel diploma de absolvire şi am petrecut o noapte de pomină la hotelul de pe bulevard!

Cum îmi făcusem un obicei din a fugi de la orele grele, îndeosebi cele de matematică şi chimie, negăsind cale de comunicare cu doamnele Popovici şi Vega, am fost prins o dată prin oraş de o echipă de control a liceului şi, neavând nicio corijenţă, am scăpat cu o exmatriculare pe câteva zile! Zile în care am făcut ce m-a tăiat capul, fără ca să primesc măcar o compătimire din partea colegilor! O singură dată părea că îmi surâde şi mie soarta, profesorul Mateescu, de franceză şi istorie, prin felul de a fi, şi de a mă aprecia, dându-mi aripi să visez frumos. Dar, acest interval miraculos, nu a durat, pentru că, după Crăciunul primului an de liceu, profesorul meu preferat a dispărut, se zicea că ar fi fost legionar, cel puţin un astfel de zvon a circulat rapid şi tot la fel de rapid s-a stins!

Despre o parte din cele consemnate am scris într-o carte (parcă văd feţele uluite ale colegilor de promoţie, întrebându-se: păi, ăsta avea înclinaţii literare??; atâta doar, întrebându-se cu mirare, pentru că nu au cum îşi răspunde, fiindu-le necunoscut) între altele arătând că, abia ajunşi faţă în faţă cu ADEVĂRUL, precum Socrate, ne dăm seama că ne-am înşelat în multe din câte ne-am închipuit, şi nu numai într-un anumit timp din viaţă. Omul, în definitiv, oricât s-ar proiecta în eter­nitate, din perspectiva sa, rămâne aşa cum e, adică nici mare şi nici mic, nici bogat şi nici sărac, nici tare şi nici slab, altfel spus într-un niciun fel de nici… Ci, doar simplu trecător, despre care au să mărturisească urmele pe care le-a lăsat pe unde i-a fost să ajungă! Prin aceste urme, amintirea îl va solidariza sau nu cu timpul sau o anumită vreme…

Şi-atunci, fără să vrei, te întrebi cum de, împotriva a ceea ce îţi închipuiai, lucrurile se petrec invers, adică nu omul poate ţine captivă amintirea ci, dimpotrivă, aceasta îl ţine sau nu pe el! Motiv ca înfricoşarea stârnită de apropierea necunoscutului ceas să fie şi mai cutremurătoare în timp ce presupusa noastră temeinică dumerire ni se …nedume­reşte! Făcându-ne să regretăm că nu mai putem să fim ca în illo tempore şi mai ales că, oricât ne-am întâlni şi răsîntâlni, nu ne stă în puteri să ne schimbăm DESTINAŢIA!