Cu canibalii la taifas
Eram şcolar – poate într-a III-a, poate într-a IV-a, primară – când am citit o mică povestire, „Micluho Maklai la papuaşi” (din chiar Cartea de citire!) care mi-a răvăşit sufletul şi mi-a inflamat imaginaţia, aflată şi aşa într-o zbenguială zănatică. Mă tot întrebam, în nopţi petrecute lângă lampa nr. 8, cu ajutorul căreia încercam să descifrez, în satul meu pierdut din Oltenia, cuneiformele existenţei: Cine era acest Micluho? Cum o arăta el? Cine l-a împins către fiinţele acelea, pe jumătate dezbrăcate? Dar ele, fiinţele – că oameni nu-mi trecea prin cap să le zic – cum şi de unde au apărut pe pământ? Cât sunt de periculoase? Un mister pe care nu l-am dezlegat niciodată, în afara faptului că, după cum reţinusem din lectură, temerarul Micluho Maklai era rus.
Ani în şir, la răspântii de întâmplare sau de nedumeriri, Micluho Maklai îmi bătea cu întrebări în fereastra dinspre memorie. Ciocăniturile s-au rărit treptat, odată cu înaintarea în vârstă, dar n-au dispărut niciodată. Până ieri-alaltăieri, când, tot prin lectură, descopăr aventura unei compatrioate descinse, de bună voie şi nesilită de nimeni, în lumea canibalilor. Puternicul Micluho, aşadar – închipuit de mine dacă nu ca un zeu, cel puţin ca un titan – este continuat de o femeie, a cărei însuşire specifică rămâne, orice s-ar spune, delicateţea (fragilitatea). Şi din nou zănatica imaginaţie o ia razna. Lectura, mai apoi, îmi potenţează, o dată în plus, această stare.
Eroina şi autoarea acestui periplu se numeşte Hanna Bota, iar cartea: „Ultimul canibal – Jurnal de antropolog”, Editura Cartea Românească, 2011. Zic mai întâi eroina, pentru că prin ceea ce trece autoarea (şi savanta!) Hanna Bota se află dincolo de orice imaginaţie „sănătoasă”. Ea petrece o lună de zile în mijlocul unor băştinaşi din Vanuatu – un arhipelag din Oceania, alcătuit din 83 de insule cu limba împrăştiată în 120 de dialecte – încercând să le afle rostul şi viaţa. Zi de zi, noapte de noapte, ceas de ceas, minut de minut, sub privirile iscoditoare ale unor fiinţe imprevizibile; fii şi nepoţi ai unor canibali care, cel puţin teoretic, par a fi dispărut abia prin 1970.
În afara câtorva zone – unde s-au adăugat, prin misionari, nişte urme de civilizaţie; în care se încumetă să vină câte un turist-doi – cele mai multe aşezări, căţărate pe creste de munţi, sunt la fel ca la începutul lumii. Unii – în pofida timpului neprielnic – nu cunosc încă îmbrăcămintea, oricât de sumară. Cutume neînţelese, spiritele (bune ori rele) şi voinţa şefului de trib (yeni) sunt singurele legi. În mijlocul acestora poposeşte, de regulă, Hanna Bota. Mănâncă la masa lor, bea apa lor, doarme în coliba lor, face cam tot ceea ce fac ei. Şi ei o adoptă. Şi ea înţelege că fiinţele acelea sunt oameni ca şi noi. Mai mult, unul dintre ei, un şef de trib, îi dă o teribilă „lecţie de viaţă”: „… sunt bătrân pentru că am trăit mult, pentru că am avut timp să trăiesc, voi nu ştiţi să trăiţi… voi doar alergaţi şi vă grăbiţi fără să apucaţi viaţa. Noi aici, deţinem timpul, voi l-aţi pierdut. Dacă eu, când mă scol dimineaţa, vreau să stau toată ziua în faţa colibei, pot s-o fac şi am timp să merg sau să nu merg unde vreau eu”. În acelaşi timp, un alt băştinaş apreciază: „Tu ai venit direct şi trăieşti printre noi de parcă ai fi aici dintotdeauna”.
În astfel de condiţii, după o bună cunoaştere reciprocă, Hannei Bota i se îngăduie să consemneze mituri, poveşti, legende, să fotografieze, să filmeze dansuri şi ceremonii consacrate naşterii, morţii, căsătoriei, circumciziunii, fertilităţii, chemării duhurilor bune ori alungării celor rele. Toate aceste miracole sunt cuprinse în cartea sa, doldora de seminţe de înţelepciune, luminând ca o rodie coaptă.
N.R. Hanna Bota, poetă și prozatoare din Cluj-Napoca, membră a Uniunii Scriitorilor din România, este o veche și statornică prietenă și colaboratoare a ziarului nostru. A participat, în anii precedenți, la unele manifestări culturale organizate de ziar. De altfel, este, de două ori, laureată a Galei Premiilor „Curierul de Vâlcea”. Recentul său roman, „Ultimul canibal”, a fost primit cu viu interes în librării. La puțină vreme după apariție, noi l-am numit, după cum merita, ROMANUL ANULUI, spre satisfacția cititorilor. La invitația conducerii ziarului, autoarea a promis că va veni în primăvara acestui an la o lansare a romanului în Rm. Vâlcea. O așteptăm cu drag!