Corespondență de la Dr. Irina și Radu Dobrescu De la Istanbul în țara muntelui de foc
După 5 săptămâni și cinci țări vizitate, am făcut o pauză de cinci zile în anticul, încărcat de istorie Byzantion, mai târziu, după 339 d. Hr. – Constantinopol, moderna și uriașa municipalitate metropolitană de astăzi, cu peste 19 milioane de locuitori, Istanbul, cel mai mare oraș din lume care se întinde pe două continente, Europa și Asia, o mare parte a cartierelor sale găsindu-se pe pintenul din extrema sud-estică a Europei, despărțită de cele asiatice prin Marea Marmara și Strâmtoarea Bosfor. Au fost cinci zile de răsfăț în hotelul Nordstern Galata, pe care-l recomandăm cu căldură nu numai pentru strategica sa așezare, dar și ca utilități și personal.
Am revăzut cu plăcere vestitele moschei Suleymani, Moschea Albastră, Hagia Sofia, Yeni Cami; din păcate, frumoasa Moschee Rüstem a fost închisă pentru renovare. Bineînțeles, am fost recompesați cu vizitarea altor podoabe arhitectonice: cisterna celor 100 de coloane, hipodromul, coloana lui Constantin. N-a lipsit din program vizitarea Bazarului de mirodenii, dar și cel mare, în care se vorbește curent limba română, deoarece aici lucrează mulți compatrioți de-ai noștri. N-am ocolit Palatul Dolmabahce sau Topkapi, unde ne-am minunat din nou de măreția acestuia, numărul turiștilor, chiar la jumătatea lui octombrie, fiind impresionant de mare. Podul Galata, ca Turnul și biserica Sf. Petru și Paul, fiind în apropierea hotelului în care am locuit, au constituit o plăcută vizită într-o plimbare de seară. Nu am ratat nici plimbarea cu tramvaiul nostalgiei până în piața Taksim, unde am aprins câte o lumânare în biserica grecească Sfânta Treime.
În ziua de 18 octombrie, am decolat de pe marele aeroport Atatürk, din Istanbul, la Baku, capitala Azerbaidjanului, una din cale mai vechi și mari centre de producție a gazului și petrolului. Încă din Evul Mediu, „focul grecesc”, din peninsula Abseron, era cel mai apreciat produs de export. Gazul metan a folosit și încă mai este folosit ca foc veșnic în templele zooroastrice, unul dintre acestea fiind templul Atesgah, pe care l-am vizitat. A funcționat până la sfârșitul secolului al XIX-lea. După 150 de ani de dominație rusească și mai târziu sovietică, Azerbaidjanul devine, la 18 octombrie 1991, Republică prezidențială independentă.
Capitala Baku se împarte în orașul vechi, Icari Sahar, declarat patrimoniu UNESCO, și orașul nou. Orașul vechi, împrejmuit de ziduri de apărare și turnuri de observație, este un labirint de străduțe cu case din piatră cu balcoane frumos lucrate din lemn, locuite sau cu partere ce găzduiesc magazine de suveniruri, restaurante și cafenele ce se întind pe un areal cu diametrul de cca. 500 metri. Semnificative sunt, în orașul vechi, Meydan Tower (turnul fecioarei), Palatul șahului Shirvan, ruinele fostului Bazar, vechile hamace, Moscheele Juma, Mahommed Abu Bakr, vilele din timpul boom-ului petrolier Hajinski, cele de la marginea cetății sau cele din orașul nou, Memmedov, Muchtarov sau Ramazov.
În orașul nou, de-a lungul străzii circulare, se află frumoasa piață Azneft, cu parcul și fântânile arteziene, filarmonica de stat construită în stilul cazinoului din Monte Carlo, muzeul de arte, palatul prezidențial, stația de metrou Icari Sahar, primăria, palatul Ismailiya, vechiul bazar – toate clădiri renovate, parte din ele din timpul sovietelor, în stil arhitectural neostalinist, însă armonizat cu stilul renascentist de începutul secolului al XIX-lea. Interesantă a fost și vizita la muzeul covoarelor, clădire de forma unui covor gigant, rulat.
Vestul orașului, situat pe o colină, este dominat de parcul Dagüstü cu Moschea turcească și aleea martirilor cu Flacăra veșnică arzând în memoria celor 130 de tineri uciși de forțele sovietice la demonstrația pentru independență din 20 ianuarie 1990. De pe platforma Dagüstü, ca de pe orice înălțime sau de la geamul hotelului Hilton, se înalță simbolul nou al orașului, „Flăcările”, siluetele celor trei construcții de forma unor flăcări, hotelul Fairmont, frumos dar, nu foarte funcțional. Am vizitat și Teza bazar, unde nu ne-am putut abține să nu cumpăram ceea ce în România nu mai găsim: baton de morun, la care am mai adăugat și o doză de belugă, la prețul pe care-l plăteam în București la începutul anilor 90.
După cele 3 zile petrecute în Baku, în drum spre Qobustan, am trecut pe lângă drapelul național în greutate de 350 kilograme, arborat pe cel mai înalt catarg din lume, de 162 de metri, palatul de cristal construit special pentru Eurovisionul organizat aici în anul 2012, cel mai vechi câmp petrolier, Biby Heybat, și Moscheea cu același nume. După terminalul Sangacal, unul din cele mai mari terminale de petrol și gaz din lume, ajungem în satul Qobustan. la marginea căruia, pe o colină, se întind stânci și grote. Acestea au inscripții cu imagini în care se regăsesc animale, oameni, războinici sau vânători, toate datând din epoca de piatră și aflate, evident, în patrimoniul UNESCO.
Vizita în Baku a cuprins și o călătorie la vulcanii noroioși, asemănători cu cei de la Întorsura Buzăului, dar cei pe care i-am vizitat aici se întind pe o suprafațp mult mai mare. Am mai vizitat și muntele de foc numit Yanar Dag, unde, de peste 100 de ani, la baza unei stânci arde pământul. Toate încercările de al stinge au eșuat.
La rugămintea noastră, ghidul Gurban, vorbitor de germană, ne-a condus și la o biserică rusească, la care am asistat, la sfârșitul slujbei, în ziua comemorării Sf. Paraschiva.
Cu cele mai frumoase impresii despre acest minunat oraș care merită a fi vizitat, am plecat în direcția Vest spre Seki, unde am dormit două nopți.
Pe drum, am vizitat în Maraza mausoleul lui Diri Baba, pe jumătate săpat în stânca unde, în anul 1402, a fost îngropat „bunicul care trăiește”, Diri Baba, al cărui cadavru nu putrezește.
În satul Samaxi, important centru comercial al străzii mătăsii, nou renovata moschee Juma este cea mai reprezentativă din zonă. Un drum colateral săpat în stâncă printr-un defileu îngust, cu numeroase alunecări de pietre, ne-a condus într-un sat, numit Lakic, recunoscut pentru meșterii fierari și măiestria cu care, în special în cupru, localnicii lucrează diverse vaze, farfurii, tăvi sau samovare.
Spre seară, la capătul unei zile în care a mai și plouat, am ajuns în Seki, fosta capitală de Khanat, loc recunoscut pentru producția proprie de mătase încă de pe vremea drumului mătăsii, aici fiind trei Karavanserei. În prezent, locul este foarte interesant de vizitat, într-unul funcționând un hotel. Deosebit, în special pentru pictura sa murală, este Palatul Șahilor, situat în mijlocul unei Cetăți cu puternice ziduri de apărare și unde se mai află o galerie de picturi și un muzeu Etnografic. La 7 kilometri de Seki, pe un drum bolovănos, satul Kis, sat de munte cu ulițe înguste pavate cu bolovani și case de piatră, ascunde o bisericuță de piatră datând din Evul Mediu, de la începutul creștinizării locului, cu accente nestoriene și armene.
În Saki, mai trebuie gustată și renumita halva de Seki, cea mai bună și diversificată fiind produsă în laboratorul cofetăriei situată vis-a-vis de fostul muzeu al șahului, pe celălalt mal al râului Kis.
Cu aceste amintiri vom părăsi mâine, după încă 120 de kilometrii străbătuți, Azerbaidjanul, țară bogată, cu un popor foarte primitor în ceea ce privește turiștii, cu o infrastructură foarte bună. Populația este de religie musulmană, dar puțin exteriorizată, probabil și ca urmare a celor 80 de ani de sovietizare. Te impresionează însă solidaritatea, patriotismul și aprecierea față de competența conducătorului țării.