„Copilul adoptat este văzut ca un copil de mâna a doua”

• susţine deputatul Mazilu într-o declaraţie politică

Zilele trecute, deputatul vâlcean Dan Mazilu a susţinut în plenul Parlamentului o declaraţie politică privind birocraţia pe care o presupune adopţia unui copil şi perioada îndelungata, de aproape trei ani, a acestui demers! „Birocrația stă de foarte multe ori în calea fericirii unui copil orfan. Pot trece ani întregi până când un prichindel ajunge să fie adoptat și să-și găsească o familie potrivită. La fel și familiile care doresc să înfieze un copil pot aștepta la nesfârșit. Din cauza asta, românii se sperie de legislația care încurajează birocrația și nu se înghesuie să adopte copii, deși mulți își doresc acest lucru. Cei care se decid totuși să o facă se lovesc de o procedură stufoasă și, de cele mai multe ori, până la urmă renunță.

Legislația provoacă un mare tam-tam al nervilor, încât cine dorește să adopte trebuie să se înarmeze cu multă răbdare și să conștientizeze că este foarte greu și durează foarte mult. Cine nu e suficient de determinat se împotmolește în sistemul prea complicat. Vă repet că, din nefericire, nu cantitatea de răbdare a celor care doresc să devină părinți prin adopție este problema, ci legislația. Copiii care stau în centrele de plasament așteaptă chiar și patru sau cinci ani până să-și găsească o familie, iar numărul lor, și așa destul de mare, tot crește. Și asta pentru că, înainte de a-i da spre adopție, autoritățile încearcă să-i reintegreze pe copii în familia naturală. Acest proces presupune chiar și căutarea rudelor până la cele de gradul patru. Mai întâi, orice cuplu care dorește să adopte un copil trebuie să depună o cerere la Direcția Generală de Asistență Socială și la Protecția Copilului pentru evaluarea condițiilor morale și materiale. Familia adoptivă este evaluată și pregătită de asistentul social desemnat și de un psiholog, pregătire care durează aproximativ două luni. Asistentul social responsabil va trebui să vorbească și cu alți membri ai familiei sau chiar și cu prietenii apropiați. Tot în această etapă, cuplul solicitant urmează un curs prin care învață cum să integreze un copil orfan în familie. Abia apoi obține un atestat de adopție, care este valabil un singur an. Dacă până aici procedura pare destul de simplă, deși e suficient de cronofobă, aceasta se complică de îndată ce se trece la etapa de potrivire copil-familie. Asistentul social trebuie să caute un copil compatibil cu familia. După ce este găsit, urmează procedura de pregătire, cu întâlniri și programe de acomodare, precum și cu un program de vizite. Dacă există o compatibilitate, minorul este încredințat cuplului pentru trei luni. Însă doar dacă se finalizează toate procedurile și numai dacă totul decurge conform planurilor. Numai că tot calvarul nu se oprește aici! Asistenții sociali vor mai sta cu ochii pe ei încă doi ani de la încuviințarea adopției.

Vi se pare simplă această procedură? Recunosc că mie nu! Toate aceste demersuri peste demersuri le dau multe bătăi de cap cuplurilor care doresc să adopte un copil, iar mulți renunță la idee înainte de a intra în hățișurile sistemului. Consider că acest sistem, în loc să provoace zâmbete și multă bucurie, aduce multă suferință și bătăi suplimentare de cap. Legislația ne trădează adevăratele sentimente și preocupări. De ce spun asta? Pentru că legea românească a adopţiei nu prevede soluţii pentru unele situaţii des întâlnite. De exemplu, ar fi foarte necesară legiferarea începerii demersului de încredinţare spre adopţie încă din perioada sarcinii. Astfel se va reduce abandonul, mortalitatea infantilă şi va creşte numărul de adopţii. Altfel, dovedim că de viitorul unora dintre copiii acestei țări ne îngrijim prea puţin, iar de al altora chiar deloc. Privită din acest punct de vedere, societatea românească demonstrează că şi-a abandonat copiii şi a abandonat și multe mame. Spunem despre copii că sunt un dar, o bucurie, că ei sunt viitorul națiunii, doar că adopţia, care este o soluţie firească pentru ocrotirea copiilor născuţi de mame aflate în dificultate, ale căror familii nu îşi pot asuma responsabilitatea creşterii unui copil, devine un adevărat necaz. 

Pe lângă legislația cu probleme, trebuie să luăm în considerație și un alt factor psihosociologic: în România, din păcate, nu există o cultură a adopţiei. Copilul adoptat este văzut ca un copil de mâna a doua. Familia care adoptă este văzută ca nefirească. Mama sau părinţii care îşi lasă copilul să fie adoptat sunt consideraţi nedemni de numele de părinţi. Aceste calificări nu sunt deloc corecte şi ele îngreunează mult încredinţarea spre adopţie, adopţia şi integrarea copilului adoptat.  Închei prin a sublinia că sunt convins că România poate şi trebuie să le construiască viitorul și celor mai vulnerabili copii ai săi prin politici adaptate realităţii şi testate pe plan internaţional”, a transmis Mazilu.