Continentele sentimentale ale lui Pompiliu Manea

Cartea lui Pompiliu Manea – „Pere­grin pe cinci continente”, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2011 – îmi aminteşte de „Salt la antipozi” a lui Egon Erwin Kisch, cel considerat înte­me­ietorul reportajului modern. Unul uni­versitar (Manea), celălalt gazetar-scriitor (Kisch), amândoi sunt îndem­naţi de acelaşi demon al călătoriei, chiar dacă scopul diferă cel mai ade­sea. Mai mult, există şi o asemănare de itinerar, frizând un titlu comun, Egon Erwin Kisch publicând, în 1935, un volum intitulat chiar aşa: „Aventură pe cinci continente”. Sunt locuri prin care paşii li se contopesc – America, Australia, Asia – şi nu o dată vor fi ad­mirat acelaşi răsărit ori apus de soare. În ceea ce priveşte scopul, însă, cărţile diferă: reportajele lui Kisch se în­chea­gă într-un protest vehement împotriva potentaţilor lumii, în favoarea năpăs­tuiţilor exploataţi – în timp ce repor­ta­jele lui Manea alcătuiesc un veritabil jurnal de bord, o panoramă istorică, economică şi culturală a lumii, pe coor­donate geografice exacte. El no­tează cu minuţiozitate fiecare popas, spune cam tot ce se poate şti despre locul acela – şi sunt sute şi mii de popasuri şi locuri! – dar încrustează în aceeaşi pagină şi impresiile sale, sen­ti­­mentele ce-l încearcă în acel moment despre acele locuri şi acei oameni în­tâlniţi în cale. Sub acest unghi, cartea, cu vădite calităţi descriptive, capătă va­lori interpretative strict personale, ce ţin de originalitatea şi talentul auto­ru­lui. Avem astfel a face cu cele cinci con­ti­nente sentimentale ale lui Pom­pi­liu Manea. Ceea ce ridică întregul de­mers în sfera înaltă a literaturii.

Cartea debutează cu un omagiu adus antemergătorilor săi, conaţionali care s-au încumetat să înconjoare pământul – în mai vechi perioade şi cu mij­loace diferite: Bazil Gh. Assan; globe-trotterii Dan Dumitru, Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu şi Alexan­dru Pascu; Irina şi Radu Gabriel Do­brescu; Maria Uca Marinescu – el, Manea, înscriindu-se al 5-lea în această galerie de aur. Nu sunt uitaţi nici cei care au luat cu asalt porţiuni pla­netare mai reduse (adesea mai spec­taculoase) ori sunt în curs de… as­censiune: Badea Cârţan; Hanna Bota; Stela Enache; Virgil Gălăţeanu; familia Marilena şi Dan cu cei trei copii ai lor; Mirel Magop, Andrei Georgescu şi Petre Bogdan.

Călătoria lui Pompiliu Manea du­rează 138 de zile, între 20 decembrie 2010 şi 5 mai 2011. El porneşte la drum cu stângul, într-o marţi, iar pă­ţa­niile acestui capitol arată că autorul deţine şi un dezvoltat simţ al umorului; exersat şi cu alte prilejuri, pe parcursul celor „60.000 de mile, străbătând trei oceane ale lumii (Atlantic, Pacific şi Indian) peste 30 de mări, zeci de ţări, trecând prin insule, golfuri, strâmtori şi canale (Panama şi Suez)” – după cum le-a numărat scriitorul şi gazetarul Ioan Barbu în suculenta Prefaţă („Fas­ci­naţia unei călătorii în jurul lumii”). Numărătoare pe care autorul o com­ple­tează cu: 650 de pagini de jurnal, peste 7000 de fotografii şi 56 de ore de videofilm.

Este greu de urmărit şi comentat un astfel de itinerar, în care Machu-Picchu se întâlneşte cu Tahiti, Gala­pa­gos cu Tauranga, Bora-Bora cu Hong Kong, Valea Regilor cu Vezuviul, Sin­gapore cu Kadiz, Ierusalimul cu Port Arthur, Capri cu Papua, Cartagena cu Titicaca, Insula Paştelui cu Marrakech, Saigon cu Civitavecchia, Tasmania cu Panama – ca să iau numai câteva puncte, la întâmplare, de pe un traseu plin de mistere. Am vrut să mă opresc la Insula Tahiti, pentru care Paul Gauguin şi-a părăsit nevasta şi copiii – eu fiind atras de ciudatele sale picturi păstrate în Muzeul Orsay din Paris. Citisem câte ceva – şi mă credeam stăpân per situaţie. Da` de unde! În cartea lui Manea descopăr mult mai multe lucruri decât ştiam eu, autorul plimbându-mă, la faţa locului, prin casa-muzeu a pictorului (Maison du Jouir, arătându-mi şevaletul… tahitian) ducându-mă şi în Insulele Marchize; în sudista Hiva Oa, locul ultimei reşe­dinţe (la 1400 de kilometri de Tahiti) a acstuia, unde a şi murit, în ziua de 8 mai 1903. Am vrut să încerc acelaşi lucru cu Civitavecchia, noul port al Cetăţii Eterne (ca urmare a înnisipării Ostiei de către curenţii stârniţi de Vulcanul Vezuviu, în anul 79) port înfiinţat de Împăratul Traian pe când hotăra soarta Daciei şi se plămădea poporul român. Dar Pompiliu Manea ştia toate acestea – şi ceva pe dea­su­pra. Aşa că m-am lăsat păgubaş, bucurându-mă de lectura cărţii şi de sutele de imagini foto, realizate de autor.

Revin la paralelismul Pompiliu Manea – Egon Erwin Kisch. Şi pre­ci­zez că Egon este scriitor ceh de limbă germană (fiul unui comerciant evreu) născut la 29 aprilie 1885, la Praga. Nu sunt nici pe departe priceput în astrologie, dar am fost curios să văd cine s-a mai născut în acelaşi an cu el. Şi aflu pe: François Moriac; biograful năbădăioasei George Sand; Niels Bohr, părintele bombei atomice ; Ezra Pound, cel care a tot stăruit pe lângă Brâncuşi să scrie o carte despre el, dar sculptorul a refuzat. Manea s-a născut la 7 octombrie 1935, în comuna Purani, judeţul Teleorman. Pentru întâm­plări legate de anul naşterii sale am consultat „Istoria României în date”. Şi am aflat: anul 1935 – începe cons­trucţia Arcului de Triumf din Bucu­reşti; în acelaşi an, Constantin C. Giurescu începe să redacteze „Istoria Românilor” (3 volume); 15 iulie – Gu­vernul îl împu­terniceşte pe Titulescu să întreprindă demersuri în vederea încheierii unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic; 17 septem­brie – România este aleasă membru permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor. Cum spuneam, Pom­pi­liu Manea s-a născut în Teleorman, în comuna Pu­rani. Am cunoscut acolo un gospodar de frunte al satului – tot inginer, agro­nom – care avea în biroul său, deasupra uşii, agăţată o pereche de opinci, cu următoarea explicaţie dedesubt: Nu uita de unde ai plecat! Totodată, satul natal al lui Manea este aproape de Siliştea Gumeşti, satul lui Marin Preda, cel care a scris celebra propoziţie-axiomă în romanul său „Mo­ro­meţii”: Un ţăran când ajunge la oraş caută ţărani. Pompiliu Manea este străbătut de aceste două însuşiri rare: hărnicia şi modestia sugerate de acea pereche de opinci – şi căutarea, peste tot pe unde a călătorit, a conaţionalilor. De la cei din America (între care şi familia tânărului specialist Leonid Barbu, fiul scriitorului Ioan Barbu din Vâlcea) şi alte locuri de pe glob, până la cei trei români, membri ai echi­pa­jului  navei Ms. Amsterdam: Ileana Silaghi, Marian Mihăilă şi Florin Ilaşi – în compania cărora universitarul Pom­piliu Manea s-a simţit foarte bine. Ceea ce, desigur, spune multe.