Clasicii literaturii române pe meleagurile judeţului Vâlcea (IV)

Motto: Încearcă să cunoşti mai bine Râmnicul, istoric, cultural şi economic, cu atât îl vei preţui şi iubi mai mult

Vlahuţă – „Pe sub seară, coborâm în satul Olăneştii, vestit pentru băile lui de ape minerale şi prin marmura care se găseşte în munte. A doua zi, dimineaţă, suntem în Râmnicu Vâlcii. Oraşul se urcă pe-un tăpşan trăgănat, pe malul drept al Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare dintre copaci, case vechi tupilate sub acoperişuri mari, îngrijite de ploi, par adâncite în amintirea bunelor vremuri de mult.
În fund, Dealul Capela îngrădeşte vederea spre munţi, în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată aici pe la jumătatea veacului al paisprezecelea, dincolo, spre miazăzi, se întinde Zăvoiul. Grădina publică a oraşului. Cum ieşi din Râmnic, pe şoseaua care duce spre Râul Vadului, vezi în stânga Cetăţuia, un schituleţ înfipt în vârful unui deal înalt şi ţuguiat, loc de strajă şi de apărare în zilele de viforoase învăluiri.
Aici a fost prins Radu de la Afumaţi şi ucis, împreună cu fiul său Vlad, de boierii ţării răsculaţi sub Neagoe Vornicul şi Drăgan Postelnicul, la 1529.
În faţa Cetăţuiei, pe partea cealaltă a oraşului se ridică, tot aşa în formă de stog, dealul Troian, pe vârful căruia generalul Magheru îşi aşezase tabăra de panduri gata de luptă, în mişcarea de la 1848”.
Comentariu: oraşul Râmnicul Vâlcii este unul din cele mai vechi ale Olteniei, fiind menţionat pentru prima oară în documentul lui Mircea cel Bătrân, din 20 mai 1388 şi un an mai târziu, la 4 septembrie 1389, îl numeşte „oraş domnesc”, devenind al treilea oraş domnesc din Ţara Românească. Din documentele de pe vremea ocupaţiei austriece în Oltenia, în care se spune că „Episcopia Râmnicului ar fi fost întemeiată de un oarecare Bogdan Voievod cel Bătrân, prin anul 6811 (1304) frate cu Mircea Voievod cel Mare”.
Actuala biserică episcopală s-a zidit în 1856, sub domnia lui Barbu Ştirbei şi a episcopului Calinic, ale căror portrete ctitoriale de se văd şi azi în interiorul bisericii.
Un document vechi în care se pomeneşte de Cetăţuia este şi cel amintit în Catalogul mănăstirilor şi schiturilor din Valahia „Cis – Alutiana” (Oltenia), alcătuit în anul 1731. Este vorba de documentul lui Radu Voievod Mihnea care, în anul 7122 (1613-1614) dă schitului o vie în Dealul Bujorenilor (N. Dobrescu, Istoria bisericii oltene în timpul stăpânirii austriece, p.274).
Biserica este refăcută între anii 1850-1853, sub domnia lui Ştirbei Vodă, freşcele interioare au fost realizate de pictorul Gh. Tăttărescu în 1853.
Biserica de la Troianu este clădită pe o movilă de pământ, în anul 1842, de Hrisant Nastavnic al mănăstirii Horezu, este zugrăvită de Gheorghe Zugravul.
Vlahuţă – „toată Valea Oltului, această mare cetate ocrotitoare a românilor în zile de primejdie este plină de amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pământ de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz.
Pe aici au străbătut romanii în inima Daciei, lăsând lagăre întărite la Ponce Aluti, la Buridava şi la Praetorium.
Sfinte ni-s văile şi măgurile acestea, ele au văzut aevea chipul măreţ al lui Traian, codrii lor au răsunat de tropotul cailor care duceau la biruinţă pe cei mai mari şi mai îndrăzneţi cuceritori ai lumii, sfânt ni-i râul acesta cu apă învolburată şi cu nisip de aur, în undele lui s-au oglindit lucitoarele scuturi cu cei doi prunci care sug la lupoaică, ostaşi secerători de pe Columna lui Traian sunt legionarii cari, acum optsprezece veacuri, în drumul lor spre Sarmisegetuza, s-au oprit în holdele părăsite de pe Valea Oltului, ş-au secerat un lan de grâu, ca să-şi facă provizie”.
„După un ceas şi jumătate de drum, sosim în Călimăneşti, sat cuprins şi frumos aşezat pe malul drept al Oltului.
În marginea de sus, sunt băile şi marele hotel, în care vara e atâta lume, şi zarvă şi mişcare.
La zece minute cu piciorul, sunt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de Căciulata”.
Comentariu: Călimăneştiul este atestat documentar la 20 mai 1388, în Hrisovul marelui domnitor Mircea cel Bătrân. Căciulata, ca aşezare, apare prima dată în harta de la 1722.
Călimăneşti-Căciulata, staţiune bal­neo-climeterică, situată la 18 kilometri de Râmnic, vestită prin pitorescul ei şi prin bogăţia frumoasei vegetaţii care-l înconjoară. Izvoarele de la Căciulata au fost descoperite pe la 1848 de doi călugări de la mănăstirea Cozia. Boierul A. Golescu a pus să fie amenajate izvoarele pentru a nu fi inundate de apele Oltului. Apele minerale cloro-sodice, iodate, bromurate şi sulfurate sunt cunoscute încă de la 1829. Lucrările de apărare a izvorului de la Căciulata au fost definitiv finalizate abia în 1902.
Captarea şi lucrările de apărare împreună cu pavilionul sursei, au fost executate de inginerul I.G. Cantacuzino. Arhiducele Leopold salvator al Austro-Ungariei a vizitat sursa şi localitatea, rămânând încântat de ape. Faima lor a trecut apoi şi dincolo de hotarele ţării şi însuşi împăratul Napoleon al III-lea, aflat într-o suferinţă cumplită, a fost sfătuit de către doctorul Davila să bea apele de aici.
Vlahuţă – „Puţin mai sus de izvoarele Căciulatei răsar din Olt sfintele ziduri ale mănăstirii Cozia.
Ridicată de Mircea Voievod, aici, în despicătura Carpaţilor, această mănăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi rugăciune, pentru cei cuvioşi, dar şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de restrişte”.
Comentariu: locul unde se află azi Cozia fusese mai înainte un sat „Nucet”, satul boierului Nanundabă, mănăstirea purtând multă vreme numele de Nucet.
Cozia, vechi leagăn voievodal de istorie şi de artă, un izvor permanent de cultură veche românească.
Cozia a fost zidită între anii 1386-1388 şi 1389, bolniţa mănăstirii fiind apoi ridicată între 1542-1543. Cozia rămâne singurul locaş bisericesc din ţara noastră care şi-a păstrat, cu excepţia pridvorului, construit la 1707, înfăţişarea originală.
În pronaos, o piatră simplă de mormânt ascunde sub ea pe înţeleptul şi viteazul voievod care i-a stat în cale marelui Baiazid şi care l-a înfrânt pe otoman: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. De aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, mi-e prieten numai mie!”
Vlahuţă – „o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, se cheamă şi azi „Masa lui Mircea”. Locul numit Bivolari, unde s-au descoperit ruini de băi romane. Sus, pe brâul muntelui, ascuns în codru, e un metoh al Coziei, schitul Turnu”.
Comentariu: romanii au dat mare preţuire acestor locuri ce l-au încântat mai târziu pe Mircea cel Bătrân, ne-o dovedeşte faptul că la ieşirea Oltului din defileu, trecem pe la Bivolari, ruinele unui castru „Arutela”, construit pe timpul împăratului Hadrian, în anul 138 e.n.
Pe traseul căii ferate, se găseşte o ridicătură stâncoasă, aflată în imediata apropiere a apei, stânca este despărţită de trupul masiv al muntelui Cozia printr-o despicătură prin care se strecoară calea ferată.
Este vorba de „Masa lui Traian”, crucea de la masa împăratului roman fiind pusă de către episcopul Ghenadie II pentru pomenirea mitropolitului Varlaam, fondatorul schitului Turnu.
Crucea este făcută la 29 august 1880, cât şi pentru trecerea Majestăţii Sale, regele Carol I, pe aici. Locul mai poartă şi alte denumiri: „Masa lui Mircea” „Masa lui Mihai Viteazul” (Bolintineanu 1825-1872) „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul” şi Theodor Aman (1831-1891), tabloul „Lupta de la Călugăreni”.
Biserica veche a mănăstirii Turnu a fost zidită pe timpul domnitorului Ţării Româneşti Ion Duca (1676) de către mitropolitul Varlaam şi ctitorul Ene Lipscanu.
Vlahuţă – „În stânga, se desface o vale largă, cu livezi şi ogoare de porumb aşternute la soare. Din fundul acestei văi s-aude viind un vuiet ca un ropot de ploaie, e Lotrul, vijeliosul Lotru care, izvorând din depărtatele streiuri ale Parângului”.
„La câteva minute de aici, pe Valea Lotrului, într-un adevărat colţ de raiu, e aşezat satul Brezoiu, în faţa satului, dincolo de Lotru, se înalţă ca un foişor Turţudanul, tot pe Lotru, dar în fund de tot, dincolo de meterezele Parângului, e Voineasa, sat mare şi bogat tăinuit în mijlocul codrilor”.
Comentariu: „Diploma lui Bella al IV-lea, Regele Ungariei, dată cavalerilor ioaniţi, în anul 1245, prevede din nou hotarele Ardealului de către Valahia şi, în acelaşi timp, recunoaşte existenţa Ţărilor Române Lythua, Lotru, Loviştea lui Lython Basarab de la care Loviştea sau Lotru s-a mai numit şi Ţara Lythua.
Ţări pe care le declară libere, dupe cum existase în vechime” (Xenopol, vol. I, p.546, 547)
Lotru are o lungime de 76,6 kilometri, izvorând din munţii Mândra şi Slăvoiu. Este un toponim autohton şi provine din zestrea toponimică geto-dacă. Apelativul Lotru apare în numeroase atestări din vechile noastre documente cu sensul de „hoţ” sau „tâlhar”.
La rândul lui, Brezoiul este atestat documentar la 4 decembrie 1575, menţionat ca sat pe harta lui Schwantz „Bresoy – Brezoi” şi a lui Spech (1790) „Prezoi” (Ion Conea, Ţara Loviştei în Buletinul societăţii geografice, Bucureşti, 1934, p.106)
Voineasa, atestată documentar la 9 august 1520, într-un hrisov al lui Neagoe Basarab, vine, apoi, amintită şi în hărţile aceloraşi ofiţeri austrieci cu titlul de „Waynsa”.
Vlahuţă – „drumul nostru pe Valea Oltului se încheie la graniţa ţării, din sus de Râul Vadului, la strunga de la Turnu Roşu care, în vechime, întărită de romani purta măreţul nume de „Poarta lui Traian”.
Comentariu: Râul Vadului, vamă, în trecutul istoric al poporului nostru este atestat documentar la 9 iunie 1520, într-un hrisov al lui Neagoe Basarab, în vremea împăratului Carol al VI-lea (1711-1740) se reface drumul care lega Transilvania de Oltenia prin Turnu Roşu, cunoscut sub numele de Via Carolina.
Iniţiativa a avut-o Steinville, iar execuţia s-a făcut pe timpul generalului Virmont, între anii 1717-1719, când acesta se afla la cârma trupelor din Transilvania, cu sediul stabilit la Sibiu. De conducerea lucrărilor a răspuns Friedrich Scwantz von Springfeg. Drumul a urmat vechiul traseu roman, chiar pe malul Oltului, pe care inginerul austriac l-a lărgit considerabil.
Vlahuţă: „Ne întoarcem pe vale, la Câineni, sat mare aşezat de o parte şi de alta a Oltului, ca la o fugă de cal din pragul ţării. Aici e răspântia vechilor drumuri de şleau care leagă Oltenia şi Valahia mare cu Transilvania, aici e întâiul popas al chervahanelor ce vine de dincolo încărcate cu mărfuri şi umplu bătătura cârciumilor, toamna, mai ales, pe vremea iarmarocului de la Râureni”
„Acum, de pe tărâmul stâng, în pacea amurgului, aruncăm cea din urmă privire dincolo, pe pământul Olteniei, în acea grădină frumoasă plină de podoabe, de cântec şi de legendă, pe acel pământ binecuvântat în care râurile curg pe nisip de aur, munţii învăluiţi de codri nemăsuraţi ascund în sânul lor comori necunoscute, dealurile sunt acoperite de vii şi de livezi, câmpurile de holde îmbelşugate.”
„Casele, livezile, drumurile în Oltenia sunt mai îngrijite decât în alte părţi şi oamenii sunt mai desgheţaţi, mai iubitori de ţară, mai cu credinţă-n Dumnezeu”.
Comentariu: Câineni, la 4 km. de Râul Vadului, Oltul separă două aşezări: cea de pe malul drept, Câinenii Mari (Câinenii de Vâlcea) şi cea de pe malul stâng, Câinenii Mici (Câinenii de Argeş). Până în localitate, calea ferată trece de pe malul drept pe cel stâng, în vreme ce şoseaua rămâne în continuare pe acelaşi mal drept.
Câineni este o localitate aşezată la răscrucea de drumuri de câteva secole încoace, fiind punct vamal la hotarul cu Transilvania. La timpul lor, romanii au considerat de cuviinţă să ridice aici, în punctul botezat azi „Turnuleţe”, situat lângă podul de fier, o aşezare Ponce Vetus (Podul Vechi).
„Genune” este prima atestare documentară, la 28 martie 1415, tot din anii de domnie ai lui Mircea.
La 20 ianuarie 1505, într-un hrisov al lui Radu cel Mare, apare: „Iar voi, câinenilor, care sunteţi la vad”. Menţionăm că pe harta austriacă „Kinen” este numele ales.
Mihail TITI GHERGHINA