Clasicii literaturii române pe meleagurile judeţului Vâlcea (III)

Motto: Încearcă să cunoşti mai bine Râmnicul, istoric, cultural şi economic, cu atât îl vei preţui şi iubi mai mult

Doamne, Dumnezeule, Tu care ai binecuvântat şi ne-ai dăruit acest frumos şi nepreţuit pământ, această podoabă plină de comori, de frumuseţe, de evenimente istorice înscrise în cartea de aur a României. Valorile peisagistice, legendele istorice pe care întâlnim la tot pasul, au încântat mintea şi inima generaţiilor de călători străini şi a multor oameni de cultură care au înscris în însemnările lor de călătorie despre aceste locuri dăruite din plin de natură cu un farmec deosebit. O mulţime de călători străini au străbătut aceste locuri, să amintim aici şi acum o mică parte dinei: Domenico Sestini, William Hunter, John Jackson, toţi pe la 1700, Lady Craven, care atunci când a trecut graniţa pe la Turnu Roşu, a scris că „munţii noştri sunt de toată frumuseţea”, Heinrich Trenk (1818-1882) ajunge în zonă la 1820 şi 1830, Auguste Lancelot (1822 – 1894), pictor care a prins prin penelul lui multe imagini preţioase ale vremii, contele Amedeo Preziosi (1816-1882) ne vizitează casa iar de la el ne-au rămas o mulţime de picturi printre care şi „Piaţă la Râmnicu Vâlcii” 29 iunie 1869, pictorul Anton Kaindt, care ne-a lăsat peste 40 de imagini în aqua-forte, ale mănăstirilor, bisericilor, troiţelor şi multe alte aspecte din Vâlcea anilor 20-30 din secolul trecut.

Să nu-l uităm pe Paul de Alep, călător arab, care a făcut descrieri din judeţul nostru pe vremea lui Matei Basarab.

Din clasicii literaturii noastre nu putem scă­pa câteva nume, precum Octavian Goga, Mihail Tican Rumano, Alexandru Odo­bescu, Nicolae Iorga, Grigore Alexan­drescu, Alexandru Vlahuţă, Geo Bogza, Cella Delavrancea, Bucura Dumbravă, Camil Petrescu şi mulţi alţii. În anul 1901, apare volumul „România pitorească” de Ale­xandru Vlahuţă, comandat de către Ministerul Instrucţiunii. Lucrarea îşi propu­nea să zugrăvească frumuseţile naturale şi dimensiunile istorice ale tuturor regiu­nilor ţării, folosindu-se deseori de legende şi basme.

În numărul de azi al ziarului nostru vă vom prezenta pe Alexandru Vlahuţă (1859-1919) care, pe lângă poezii, a scris câteva volume de povestiri şi impresii de călătorie. Maestru în arta descrierii, el ne-a lăsat cu o intensă putere de sugestie şi cu mult sentiment toate frumuseţile ţării acesteia, în studiul consacrat acestui geniu al neamului nostru. Vlahuţă a fost un reprezentant al influenţei ştiinţifice ger­mane. Împreună cu cea a lui Slavici, Delavrancea şi Coşbuc, proza sa contri­buie la întemeierea noii şcoli literare al cărei punct central a fost dragostea de ţară şi, în special, de viaţă ţărănească oglindită în picturile lui Grigorescu  cu care cartea este prezentată pe lângă alte imagini din România debutului de veac XX.

Maestru al tabloului pitoresc, plin e culoare şi impresionist zugrăvit, el s-a arătat în „România pitorească”, nu numai un delicat interpret al naturii româneşti dar şi un subtil înţelegător al sufletului nostru colectiv. În călătoria sa prin ţară, vizitează şi judeţul Vâlcea, intrând pe la Fometeşti, continuând cu Horezu, Urşani, mănăstirea Hurez, Cheile Bistriţei, mănăstirea Bistriţa şi Arnota, Ocnele Mari, Olăneşti, Râmni­cul, Valea Oltului, Călimăneşti, Căciulata, Cozia, Brezoi, Voineasa, Câineni. „Fo­meteşti – într-un nor de praf, şi urmăriţi de o droaie de câini care  ne asurzesc, străbatem satul Fometeşti, aşezat la curmătura dealului Gurguiata, în spatele muntelui Slătioara”. Comentariu: „Fome­teşti – mai nou, Rugetu, comună rurală, în plaiul Horezu, atestată documentar la 18 noiembrie 1587. Este situată pe ambele maluri ale râului Cerna, are trei biserici (Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea, 1893). „Fomeştiul este dat lui Calotă mare sluger, cu fii lor prin, prin documentul din 18 noiembrie 1587, al lui Mihnea Vodă (Alex. Ştefănescu, docu­mente slavo-romane, pag. 273). „Horezu – pe la toacă ajungem în târguşorul Horezu, aşternut pe opinca Urşanilor, cu dugne­nele lui mici, înşirate de-o parte şi de alta, pe-o singură uliţă”. Comentariu: Horezu, atestat docu­men­tar la 5 septembrie 1487 (Documenta romanae-historica, Ţara Românească, vol. I, 1247-1500, Bucureşti, 1966, p.331). Toponimul îşi are originea din numele păsărilor de noapte (huhurez). 

În afara oraşului Horezu, au mai fost atestate documentar şi fostul sat Bârzoteni (12 iunie 1504), Râmeşti (15 septembrie 1487), Romani (octombrie 1713), Urşani (1575-1576). Aici, s-au practicat din gene­raţie în generaţie, toate ,meşteşugu­rile care asigurau economia satului tradiţional.

Pe la 1801, pe locul actualei vetre a oraşului, nu era decât o singură casă de locuit a Corueştilor, în rest numai barăci de lemn, unde negustorii îşi ţineau diferitele mărfuri.

Vlahuţă – „Printre dealuri acoperite de păduri, sosim  la mănăstirea Hurez, întemeiată de familia Brâncovenilor, către sfârşitul veacului al XVII-lea. Acum , suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba mândriei Oltenii şi unul dintre cele mai frumoase ţinuturi ale ţării. Multe şi minunate locuri are de văzut călătorul în Vâlcea”, Comentariu: Mănăstirea Hutez este zidită între 1690-1693, de către C-tin Brâncoveanu, este cea mai însemnată fundaţie a acestui domn sfânt şi mare ctitor. Biserica mănăstirii aparţine stilului sârbesc cu planul în formă de trifoi, cu două turle de proporţii impunătoare 32/14 metri. „Foişorul lui Dionisie”, un foişor cu coloane de piatră, împodobite şi scară de acces cu o balustradă traforată în piatră, operă a barocului, executată de pietrarul Iosif între anii 1752-1753, la cererea stareţului Dionisie Bălcescu. Monumentul bisericesc Hurez a fost vizitat de Majestatea Sa, Carol I, al României, în calitate de domn al ţării, la 1873, şi de Alteţa Sa, Regală Principele Ferdinand, moştenitorul tronului la 1895.

„Valea Olteţului – de la Ocnă în jos, vezi numai lanuri de grâu, fâneţe şi întinse ogoare de porumb. La miazăzi, chiar în pragul judeţului, cum vii dinspre Romanaţi, în faţă Dealul Viilor, vestitele podgorii de la Drăgăşani… Vâlcea e o livadă încântă­toare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele… De la mănăstirea Hurez în sus, locurile se sălbăticesc, văile-s tot mai înguste şi mai râpoase, dealurile acoperite de păduri… După vr-un ceas de drum cotit prin strâmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuiet, o gălgăire de izvoare… Valea se deschide, codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, negrăind de mândră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brâul muntelui din faţă, răsar dintre copaci turnuleţele mănăstirii Arnota, sfânt locaş în care se odihnesc oasele bunului şi milostivului nostru Domn Matei Basarab”. Comentariu: Biserica mănăstirii Arnota, foarte mică, situată pe o terasă înaltă a muntelui Buila cu stil de arhitectură de nuanţe bizantine, a fost clădită de Matei Basarab, între anii 1633-1636, pe locul unei aşezări bisericeşti mai vechi.

„Domnul Munteniei, Matei Basarab, drept recunoştinţă, spune legenda, că în tufişul unui lac din preajma Arnotei, ascunzându-se, şi-a mântuit viaţa de furia turcilor (Monografia ecleziastică a judeţului Vâlcea de Melete Răuţiu, 1908, p.25) Biserica de piatră şi cărămidă are două turle şi stă în mijlocul unei curţi foarte mici. Chiar pe uşa bisericii, în lemn de castan, stă scris: „Această uşă s-a făcut de Constantin Brâncoveanu, leat 1695”. În naos, deasupra uşii, se află pisania, prin care se adevereşte că adevăratul ctitor Matei Basarab (1634) şi că tot aici, s-au adus şi oasele, mort în 1654.

Vlahuţă – „La poalele muntelui, pe ma­lul drept al Bistriţei, s-aşterne o poiană de toată frumuseţea, în mijlocul ei, se ridică zidurile cenuşii ale mănăstirii Bistriţa, clădire mare şi arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craiovescul – ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei şi puternicei familii a Pârvuşleştilor … pe o potecuţă cu trepte scobite-n piatră de duce de-a lungul  cheei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori şi mergi târâş, prin întuneric ca vr-o zece paşi până dai subt o boltă înaltă care permite puţină lumină de-afară prin crăpăturile păretelui din dreapta, apoi te cobori, pe sfărâmături de piatre în tinda peşterei, în paraclisul sfântului Gheorghe” Comentariu: până în prezent, nu se cunoaşte cu exactitate data fondării mănăstirii Bistriţa, Alexandru Odobescu afirmă că aceasta ar fi fost clădită la 1497. Nicolae Iorga spune că fraţii Craioveşti au clădit o nouă mănăstire la 1497.

Din condica mănăstirii, aflăm că, din punct de vedere documentar, mănăstirea există de la 1491-1492, aşa cum stă scris şi în „ Cartea bunului Barbu”. În atare condiţii, nu poate fi considerată decât o ctitorie a boierilor Craioveşti, 1491.

În forma sa actuală, de azi, este clădită de către Domnitorul Gh. Bibescu, între 1846-1856, după planurile arhitecţilor Ioan Schlatter şi Scarlat Beniş. Pictura bisericii este reactualizată de Gh. Tăttă­rescu (182-1894). Între 1883-1893, aici func­­ţiona Şcoala Militară, iar între 1877-1878, o parte a clădirilor devine spital. Peştera Liliecilor este cunoscută în litera­tura de specialitate şi sub numele de „Peştera lui Grigore Decapolitul” sau „Peştera Sfântului Grigore”. Aceasta se află pe versantul drept al cheilor Bistriţei, al 850 metri altitudine şi la 80 metri deasupra pârâului. Aici, se mai găseşte şi un schit zidit la 1635, în vremea lui Matei Basarab, de către călugării Macarie şi Daniel, care a fost renovat la 1916.

Vlahuţă – „De la obârşia Bistriţei, pe sub curmătura văleanului, mergi mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se lasă din culmea Parângului şi dai de Cheia Recei, în pragul căreia se deschide fantastica Peşteră Stogu”.

Comentariu: legenda ne spune „Piscul Stogu Mare, acoperit de pădure, în vârful căruia se află o mică poeniţă, unde se află o masă de piatră, numită Masa lui Ştirbei, la care prinţul Barbu Dimitrie Ştirbei mănâncă în timpul când vizita mănăstirea Bistriţa” (Dicţionarul geografic la judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893, p.414).