Brumarul alegerilor
Guvernul a stabilit calendarul alegerilor, acestea debutând la doar 3 săptămâni după cele americane. Așadar, luna noiembrie va fi în fierbere atât la noi cât și partea cealaltă a Atlanticului. În aceste condiții să vedem cum ar arăta un dialog între doi români, trăiți aici și acolo, care ajung să se întâlnească întâmplător.
‒ Scor strâns în alegeri, așa se-aude. Tocmai ce-am ascultat la știri că vor să renumere voturile în câteva state. La TV, n-ai pomenit așa ceva, domnule, imaginile de la Capitoliu inundă zilnic ecranele cu ce se întâmplă, de parcă s-ar petrece la noi. Ce părere aveți, ca un om trăit dincolo de atâta timp?
‒ Ce părere să am? În campania asta electorală, ca niciodată, s-a făcut risipă de patimă și orgolii nemăsurate. Au mai fost situații incerte în trecut, chiar cu renumărarea voturilor, dar la modul pașnic, fără atâta presiune. Din câte știu, nici pe aici alegerile nu sunt prea liniștite. Acuzațiile de fraudă electorală abundă și la București, nu-i așa?
‒ Mai mult sau mai puțin. La noi e mai mult o retorică a fraudei în scop propagandistic, bună doar pentru îmbrobodirea propriilor susținători, care se văd cu funcțiile în aer și sar să ceară socoteală învinșilor. Nicicând n-a fost dovedită.
‒ Vedeți! Până la urmă, cu ce ne alegem? Dacă privim mai profund, bunăstarea și progresul unei nații sunt date de principiile și bazele creării statului, nu de niște tururi de scrutin, o dată la 4 ani. Actualul președinte n-o fi el cea mai fericită opțiune, dar în State am putea trimite la Casa Albă și un manechin pentru că, de bine, de rău, relațiile instituționale funcționează, țara se autoguvernează. În România e exact pe dos. Chiar un președinte bine intenționat și capabil este pervertit, învins de sistem, cum spuneți voi. Judecând sumar, ne asemănăm: și la noi, și la voi se întâmplă ca lucrurile să funcționeze la fel, indiferent cine ne sunt aleșii.
‒ Vorbiți ca un american get-beget. Însă aș vrea să știu cum vă simțiți: român sau american?
‒ V-aș răspunde un pic altfel, din perspectivă sociologică. Este uimitor cum aceste molecule umane mobile, disparate, care formează emigranții, se modifică pentru a crea o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă, cu noțiuni de stat și patrie. Nicio societate nu a reușit atât de bine precum cea americană să integreze aceste particule în suspensie ‒ emigranții. Cum pot fi cosmopoliți și devotați țării în același timp? Este un mister. Cum pot cei ce urmăresc politica în țara lor de origine să fie în același timp și buni americani? E drept că americanii au o a doua patrie, dar asta numai la prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Este și cazul meu.
‒ Interesant! Nu sunt neapărat un mare admirator al stilului de viață, al culturii și civilizației americane, dar nu pot trece cu vederea pragmatismul lor. Mi-ar plăcea să aflu cum se văd românii și americanii în aceeași oglindă? Ce ne desparte în afară de un ocean?
‒ Să vă dau un singur exemplu, din aceeași zonă, a politicului. În România ideea de patriotism e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. E adevărat, ceea ce vedem astăzi sunt mai degrabă inflamările de sorginte naționalistă. Avântul luat de această mișcare are legătură cu recrudescența fenomenului terorist sau cu crizele umanitare. În schimb, în Statele Unite noțiunea de patriotism apare în lumina proaspătă a prezentului, fiindcă cetățenii lor n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent și, mai mult încă, din viitor. Pentru ei faptele de vitejie nu-s în urmă, ci înainte. Atașamentul american n-are nevoie de justificare istorică, nu-i concentrat, nu cere abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de vanitate care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Avem de-a face cu un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. Mai degrabă, este expresia unui spirit viguros al prezentului și al faptelor. Americanii ăștia au conștiința unei mari misiuni ce le-a fost încredințată pe Pământ: să exporte tipul unei societăți avansate, al unei democrații multiculturale, înțelepte, puternice…
‒ Iar românii?
‒ Ați intuit bine, românii nu sunt pragmatici. Trăiesc drama unui trecut pe care îl consideră glorios, în comparație cu prezentul decăzut, uitând că, ceea ce pot influența, este tocmai prezentul și, eventual, viitorul. Nici măcar nu sunt originali; grecii sau italienii au motive mult mai întemeiate pentru a-și plânge de milă. Să vă dau un alt exemplu: apare o nouă pseudoștiință, dacologia. Se caută rădăcini geto-dacice prin Scoția, prin Țara Galilor. Românii se consideră ori buricul pământului, ori pleava lumii. Uneori, chiar în același context. E o performanță acest paradox, trebuie să recunosc. Vedeți! Aici cred că greșiți voi…