Basorelieful Nichita
Babacului nu îi plăcea cum trăia Nichita şi nu îl vizita, dar, de la prieteni comuni, afla tot ce se întâmpla în casa poetului. Între 1981 şi 1983, nu l-am văzut vizitându-şi prietenul, dar i-am auzit vorbind la telefon. Poetul îl căuta. Discuţiile erau grave şi de o sicnceritate sinistră.
Câteodată, Nichita lua taxiul şi dispărea la atelierul Babacului, pe Eforie, în Drumul Taberei, sau acasă în Cotroceni. Se punea acolo la punct ceea ce nu era pentru noi, muritorii de rând.
Pe vreme aceea, domnişoara Mirela era meditată la limba şi literatura română de profesoara Cornelia Mârza. Dânsa făcea parte din S.I.R.F.A, ,,o organizaţie” pentru emanciparea femeii prin artă, patronată de Mihai Bandac, şi în care se înscriseseră mulţi artişti, mai ales actori şi regizori, căci Babacul era profesor la I.A.T.C, azi fiind cadru didactic la Academia de Teatru şi Film.
Când Mihai Bandac şi-a lansat albumul de artă ,,ANOTIMPURILE”, în care sem-naseră aprecieri şi Eugen Barbu, şi Nichita Stănescu, Cornelia Mârza mi-a adus un exemplar cu autograf, ambalat încât nu se înţelegea ce este sub hârtie, şi mi-a spus, în casa lui Nichita, în şoaptă: ,,-Un dar de la pictorul Mihai Bandac. Dumnealui crede că dintre cei care intră aici, sunteţi singurul care îl iubeşte pe Nichita. M-a rugat să vă transmit că puteţi conta oricând pe dânsul”.
După câteva luni, Nichita mi-a spus: ,,-Dacă mor eu şi intri în impas, caut-o pe Cornelia Mârza şi cere-i să te ajute! Am vorbit cu ea şi ştie ce să facă”.
Fără să-l cunosc pe Babacul, am comunicat aproape doi ani cu dânsul prin Cor-nelia. La o jumătate de an de la moartea lui Nichita, ca să mă salveze, Cornelia Mârza mi-a găsit o gazdă omenoasă în Pajura, deci în cartierul în care locuieşte ea, şi m-a pus în legătură directă cu Mihai Bandac.
Cum am relatat şi în ,,Ateliere în paragină”, Babacul m-a chemat la Eforie, a vorbit câteva ore cu mine, mi-a dăruit un tablou şi m-a invitat, ca un unchieş, să contez pe atitudinea sa favorabilă în orice fel de moment de criză existenţială.
În 1984, aveam să aflu de la doamnele Tatiana Stănescu, mama lui Nichita, şi Mariana Stănescu, sora prea iubită a acestuia, că maestrul le încredinţase soarta lor pictorului Mihai Bandac.
Cele două doamne Stănescu împreună cu soţia mea au educat-o pe maica Miha-ela, fiica mea cea mare, încă de când ea era în clasa a cincea. Doamna Mariana Stănescu a meditat-o săptămânal la matematică şi fizică, iar, după absolvirea clasei a opta, a luat-o la liceul din Pajura, care se afla gard în gard cu Şcoala generală la care dânsa funcţiona ca directoare.
Am putut astfel să mă întâlnesc cu Babacul nu numai în casa dânsului din Cotro-ceni, ci şi în apartamentul din Pajura al doamnelor Stănescu. În anii dificili de dinainte de 1989, Mihai Bandac le făcea îndestulător aprovizionarea pentru iarnă.
Doamna Mariana Stănescu a murit în urmă cu câteva luni. Deşi medicii de la Spitalul Militar Central o diagnosticaseră cu cancer în ultimul stadiu, Mihai Ban-dac, părăsindu-şi locul de odihnă de peste vară, de pe lacul Vidraru, din Făgăraş le-a dăruit două tablouri, spunând: ,,ultimile clipe ale unui om sunt importante. Vă rog să aveţi grije!”
De mai bine de 10 ani, în livingul locuinţei sale a fixat pe un perete un basorelief cu chipul lui Nichita Stănescu şi, deseori, seara, când e în Bucureşti, ia chitara, se aşează în faţa lui Nichita şi stau de vorbă. Din când în când, pentru că Babacul , deşi pare jovial la petreceri, e un taciturn şi un posesiv în ceea ce priveşte memoria Maestrului.
L-am evocat, lângă basorelief, pe Nichita nu numai cu pictorul, dar şi cu Eusebiu Ştefănescu, Mircea Veroiu sau Gheorghe Dinică. Mihai Bandac este un om puternic şi autoritar. Greu iubeşte pe cineva.
In Memoriam Nichita Stănescu
La 31 martie 2014, ar fi împlinit 81 de ani. Considerat atât de critica literară, cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960–1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici.
Nichita Stănescu l-a adorat pe Poetul nostru Nepereche cum nimeni altul n-a făcut-o. El scria: Atâta să nu uitaţi:/ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna// Atâta să nu uitaţi/ că el a băut cu gura lui,/ că avea piele/ îmbrăcată în ştofă.// Atât să nu uitaţi,/ că ar fi putut/ să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină.// Atât să uitaţi! Numai atât,/ că El a trăit, înaintea noastră…/ Numai atât/ în genunchi vă rog, să uitaţi!
În 1975, Nichita fost laureat al Premiului Internațional Cultural Herder, iar în 1982 juriul de la Struga (Macedonia) i-a acordat Premiul și Cununa de Aur. La vremea aceea, lumea literaturii din România a cunoscut o fremătare imperială, care anticipa pentru Îngerul Blond Premiul Nobel. Se repara marea nedreptate ce i se făcuse titanului Lucian Blaga. Dar n-a fost să fie așa, fiindcă dușmani ai nației și ai literaturii române, minți întunecate de ură au aruncat cu venin în stânga și-n dreapta, otrăvind drumul său spre glorie. În zadar, Nichita Stănescu a rămas, în veci, în conștiința poporului român – a fost ales membru post-mortem al Academiei Române – în timp ce detractorii, slugoii unor vârfuri împătimite de ură, ucigași de suflete și trădători de țară, s-au dus demult pe apa sâmbetei.
Redacția este în posesia unor documente scrise și fotografii inedite, de mare preț, despre viața Poetului, care, cu amabilitate, ne-au fost puse la dispoziție de bunul nostru prieten Mihai Bandac, pictor de anvergură internațională, ani în șir nelipsit din preajma lui Nichita, pe care i-a legat o amiciție de aur. De altfel, Îngerul Blond îl numea pe Mihai Bandac, marele său prieten de taifas, cenaclu, cântec și creație, „Străjitorul codrului”.
Publicăm, dragi cititori, în ediția de azi a „Curierului de Vâlcea”, dar și în cele viitoare, pagini de mare valoare despre viața intimă, moartea și opera inegalabilului Nichita.