Nori negri deasupra Ucrainei
Situaţia din Ucraina s-a acutizat. Conflictul a apărut în toamna anului trecut când preşedintele Ianukovici a respins Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, în schimb, el a ales să se apropie mai mult de Rusia. Susţinut de ruşi, se cramponează de putere şi zilnic se înregistrează victime în Piaţa Maidan. Ziua de marţi a fost cea mai sângeroasă, poliţia a folosit tunuri, grenade asurzitoare şi alte mijloace pentru a împrăştia manifestanţii. 26 de persoane au murit şi câteva sute au fost rănite în luptele de stradă. Ţara este în haos şi riscă escaladarea unui război civil. Ruşii spun că vinovaţi sunt occidentalii care sprijină această mişcare portocalie prin care se doreşte obţinerea puterii prin presiunea străzii. Ucraina are acelaşi sistem postsovietic, cu puteri prea mari acordate preşedintelui.
Românii au o senzaţie de déjà vu, pentru că evenimentele se succed parcă după scenariul evenimentelor din decembrie 1989. Manifestanţii ucraineni au capturat arme într-o unitate militară din Liov, din vestul Ucrainei, pe care au luat-o cu asalt.
Este firesc ca preşedintele Băsescu să fie îngrijorat de starea belicoasă din ţara vecină pentru că acesta poate constitui oricând scânteia răspândirii focarului, în afara graniţelor Ucrainei. El l-a îndemnat pe omologul său la calm şi la un dialog democratic benefic pentru ambele părţi. Dar cred că e tardiv pentru astfel de negocieri. Lucrurile au mers prea departe, iar poporul vrea capul conducătorului ucrainean.
Ianukovici trebuie să ştie că recurgerea la forţă nu poate rezolva criza care s-a instalat în ţara pe care o conduce, iar creşterea numărului victimelor măreşte indignarea manifestanţilor care vor merge pe vechiul principiu: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Ucraina a fost cotropită şi divizată timp de mai multe veacuri, de puterile vecine, fie că au fost polonezi, austrieci şi, dar de cele mai multe ori, ruşi. Subjugarea acestei ţări, cu o suprafaţă foarte mare (603.700 km²), se poate observa chiar din numele ei care se traduce “teritoriu de graniţă”, după alţi istorici “ţară” sau “patrie”.
Procesul de rusificare a ţării a început în urmă cu peste două sute de ani, de către împărăteasa Ecaterina cea Mare, când acest teritoriu era numit “Rusia Mică”. Puterea ţaristă s-a extins mai întâi asupra estului Ucrainei, unde a dezvoltat mineritul, cu extracţia zăcămintelor de fier şi cărbune, dar şi agricultura. Mai târziu, puterea ţaristă se va întinde şi asupra părţii de vest.
Ca şi în Basarbia, aici au fost colonizate cu alogeni şi a fost interzisă limba maternă, ucraineană. Generalissimul Stalin a colectivizat aşezările rurale, în perioada interbelică, şi a înfiinţat unităţile agricole controlate de stat (un fel de C.A.P.-uri de pe la noi), fapt care a dus la lichidarea a milioane de ucraineni, din cauza foamei. Perioadele industrializării şi ale colectivizării au coincis cu politica sovietică agresivă împotriva elitelor culturale şi politice naţionale.
Poporul ucrainean şi-a câştigat independenţa abia în 1991, după destrămarea Uniunii Sovietice, pentru că de perioada de independenţă de după Primul Război Mondial nu mai amintesc pentru că a fost prea scurtă. Mai putem aminti de un astfel de statut doar în 1600, dar configuraţia graniţelor era alta. Astfel, putem să înţelegem mai bine de ce protestatarii sunt atât de vehemenţi.
Majoritatea populaţiei Ucrainei, aşa cum se vede şi din sondaje, îşi doreşte să fie integrată în Uniunea Europeană şi nu în Comunitatea Economică Euroasiatică, însă mai este şi segmentul rusofon, în partea estică, care nutreşte întoarcerea la vechiul status quo. Pe fondul acestei răzmeriţe se poate ajunge chiar la fracţionarea acestui stat, în două părţi: una proeuropeană şi alta dependentă de Rusia sau chiar înghiţită de aceasta.