„Unificarea dreptei”, Avizul Comisiei de la Veneţia şi câteva întrebări pentru candidaţii rămaşi în cursă (2)


Motto: „Cine uită, nu merită!” Nicolae Iorga
Chiar dacă prin publicarea acestui articol vom continua să producem „valuri”, o facem cu intenţia de a contribui la separarea apelor de uscat. Chiar dacă unii cred că asemenea „fapte” nu ar trebui rememorate tocmai acum, consider că este un moment oportun pentru a se întâmpla acest lucru.
5. În legătură cu „presiunea asupra sistemului judiciar”, în Avizul său consultativ Comisia de la Veneţia s-a referit în mod expres la: A. Curtea Constituţională: constatând că unele declaraţii făcute de către oficialităţi (membrii Guvernului sau ai Parlamentului, Preşedinte) prin care se arăta lipsă de respect faţă de această instituţie, subminau credibilitatea judecătorilor, Comisia considera că ele „constituie un motiv de reală îngrijo­rare”. Se admite dreptul reprezen­tanţilor organelor statului de a exprima public dezacordul cu privire la o decizie a Curţii Constituţionale dar, „în acelaşi timp trebuie să afirme clar că vor pune în aplicare decizia respectivă şi trebuie să îşi limiteze criticile la decizie în sine”. În legătură cu atacurile personale asu­pra tuturor judecătorilor sau a unora / unuia dintre ei, se considera că „sunt în mod clar inadmisibile şi pun în pericol poziţia sistemului judiciar şi încrederea şi respectul public pe care acesta trebuie să îl inspire”. Asemenea atacuri publice din partea altor instituţii ale statului sau din partea unor membrii ai acestora, sunt în contradicţie cu poziţia Curţii în calitate de garant al supre­maţiei Constituţiei (conform art. 142 alin (1)), punând în pericol chiar indepen­den­ţa şi neutralitatea acestei instituţii. În concepţia autorilor Avizului, un „alt as­pect al respectului care trebuie acor­dat Curţii Constituţionale este execu­ta­rea deciziilor sale”, respectarea şi pu­ne­rea eficientă în aplicare a deci­ziilor acestei instituţii fiind impuse nu numai de statul de drept, ci, de asemenea, de patrimoniul european constituţional. Comisia s-a referit şi la situaţia în care o decizie a Curţii nu este încă publicată, dar a fost adusă la cunoştinţa publicului (printr-un comunicat de presă în care indică dispozitivul deciziei), conside­rând că a acţiona în contradicţie cu dispoziţiile acesteia, „nu se încadrează în respectul datorat Curţii în calitatea sa de garant al Constituţiei”. Comisia reco­manda ca deciziile Curţii să fie anunţate public „numai atunci când textul com­plet este disponibil pentru a fi făcut pu­blic”, permiţând astfel celorlalte puteri ale statului care sunt chemate să o pu­nă în aplicare, „să cunoască atât dispo­zi­tivul cât şi argumentele care au con­dus la respectiva soluţie”.
B. Presiunea exercitată asupra procurorilor: referindu-se la înfiinţarea de către Senat a unei comisii de „anchetă privind abuzurile semnalate în activităţile desfăşurate de autorităţile şi instituţiile publice în cazul votului de la referendumul din 29 iulie 2012”, hotărâre contestată în faţa Curţii, Comisia saluta faptul că „în decizia sa nr. 924/1 noiembrie 2012, … Curtea Constituţională a insistat asupra faptului că o comisie de anchetă parla­men­tară nu trebuie să ancheteze activi­tăţile judiciare, inclusiv cele ale procu­rorilor, sancţionarea eventualelor abu­zuri ale organelor judiciare în instru­men­tarea cauzelor aparţinând exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii”, conchizând că „respectul pentru inde­pen­denţa organelor judiciare este o con­diţie indispensabilă pentru o demo­craţie stabilă bazată pe statul de drept”.
6. Un capitol distinct al Avizului consultativ se referă la Respectul reciproc şi cooperarea loială între instituţii, subliniind faptul că respec­tarea statului de drept implică şi un „comportament şi practici consti­tuţio­nale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea”. Iar expozeul continua într-un mod care ne obligă să cităm in extenso: „În România culturile politice şi constituţionale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. În primul rând, a existat o lipsă de respect faţă de instituţii. Instituţiile nu trebuie privite separat de persoanele care le conduc… O astfel de lipsă de respect faţă de instituţii este strâns legată de o altă problemă în cultura politică şi consti­tu­ţională şi anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituţii. Acest principiu este de o importanţă deose­bită în cazurile în care funcţii precum, de exemplu, cea de Preşedinte şi cea de Prim-ministru, sunt deţinute de persoane având convingeri politice diferite. Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituţional european şi care să permită unei ţări să evite şi să depăşească crizele cu seninătate.” Ca şi cum nu era destul, autorii docu­mentului continuă să ne tragă subtil de urechi, considerând că evenimentele din România – din vara fierbinte a anului 2012 – sunt un indiciu al lipsei de cooperare loială între instituţiile statului, „care are legătură funcţională în imple­mentarea Constituţiei”: „Ideea de bază poate să fi fost că majoritatea poate să facă ce vrea pentru că este majoritate. acest lucru este, evident, o concepţie greşită asupra democraţiei. Democraţia nu poate fi redusă la regula majorităţii; regula majorităţii este limitată prin constituţie şi prin lege, în primul rând, în scopul de a proteja interesele minori­tă­ţilor. Desigur, majoritatea dirijează ţara pe durata unui mandat legislativ, dar aceasta nu trebuie să supună minori­tatea, ci are obligaţia de a-i respecta pe cei care au pierdut la ultimele alegeri”. În cazul României, se admitea faptul că „respectul reciproc şi cooperarea loială între instituţii ar fi împiedicat schimbarea succesivă a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, modificarea legii referendumului prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului chiar înainte de suspendarea Preşedintelui Republicii cu privire la referendumul care urma să aibă loc, limitarea competenţelor Curţii Constituţionale prin ordonanţă de urgenţă şi înlocuirea Avocatului Poporului (care era singura instituţie în măsură să sesizeze direct Curtea Constituţională împotriva acestor ordonanţe de urgenţă)”. Pentru ca lucrurile să fie clare şi pentru pitpalacii din politica dâmboviţeană, se afirma răspicat că într-o democraţie guvernată de lege, adoptarea într-o succesiune rapidă a unor norme/prevederi precum cele referitoare la suspendarea preşedintelui şi a celor privind mecanismele constituţionale de control „contrazice principiul cooperării loiale între instituţiile statului”, recomandându-se ca aceste norme „nu trebuie să fie stabilite şi schimbate chiar în mijlocul conflictului, pe care trebuie să îl armonizeze”.
7. Autorii Avizului făceau şi o serie de propuneri pentru modificarea Constituţiei şi a legilor cu scopul de a evita situaţii similare în viitor, identificând elementele care să fie incluse într-o reformă constituţională şi legislativă, precum: procedura de suspendare a Preşedintelui, reformarea Parlamentului (recomandându-se simplificarea procedurii legislative şi prin recurgerea la delegarea legislativă, dispariţia „aproape completă” a ordonanţelor de urgenţă etc.), asigurarea independenţei Avocatului Poporului (al cărui statut şi ale cărui competenţe şi criterii de demitere nu sunt reglementate la nivelul Constituţiei), clarificarea atribuţiilor Preşedintelui şi ale Guvernului (astfel încât cadrul constituţional să permită „coabitarea” unui Preşedinte aflat de o parte a spectrului politic şi un Guvern şi Parlament aflate de cealaltă parte), opţiunea între un parlament unicameral şi unul bicameral etc.
8. Concluziile care finalizează documentul (care are 21 de pagini) sunt, de asemenea, îngrijorătoare şi ar fi trebuit să determine dezbateri ample în societate şi în viaţa politică românească: „Comisia de la Veneţia este de părere că aceste măsuri (enumerate anterior, adoptate în iulie 2012 de Guvernul şi Parlamentul României, n.n.), luate atât individual cât şi în ansamblu sunt problematice din punct de vedere al constituţionalităţii şi al statului de drept”, apreciind că recurgerea extinsă la ordonanţe de urgenţă guvernamentale „prezintă un risc pentru democraţie şi pentru statul de drept în România”, recomandând instituţiilor statului „să se angajeze într-o cooperare loială”. Exprimând opinia că „respectul pentru Constituţie nu poate fi limitat la executarea literală a dispoziţiilor sale operaţionale”, considerând că scopul dispoziţiilor constituţionale (referitoare la atribuţiile şi obligaţiile instituţiilor statului) este acela „de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea”, utilizând acelaşi stil şi aceeaşi retorică aparent neangajante, Comisia conchidea ritos: „Şeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopul comun de a promova interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui partid politic care a desemnat titularul funcţiei. Chiar dacă o instituţie este într-o situaţie de putere, atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca o consecinţă, interesele celorlalte instituţii şi cele ale minorităţii parlamentare”, manifestându-şi disponibilitatea de a rămâne la dispoziţia autorităţilor române „pentru asistenţă în implementarea unor astfel de reforme”. Se părea că procesul de revizuire a Constituţiei României (derulat de-a lungul mai multor luni din anul 2013, de către o comisie parlamentară prezidată de George Crin Laurenţiu Antonescu), va ţine cont de toate aceste recomandări. Numai că, această încercare de elaborare a unei Constituţii moderne s-a soldat cu un nou şi previzibil eşec; experţii Comisiei de la Veneţia (specialişti în drept constituţional, care examinează modul în care ţările membre ale Comisiei respectă standardele democratice) au atras public atenţia că proiectul de revizuire a Constituţiei abunda în norme care puneau (din nou!) în pericol statul de drept, multe dintre propuneri neîncadrându-se în principiile comune sistemelor de drept democratice din lumea de astăzi. Greşeala pe care au comis-o „aliaţii” din U.S.L.-ul atotputernic (care, în urma alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012, aveau o confortabilă majoritate de circa 70%) a constat în faptul că s-au considerat împuterniciţi să revizuiască legea fundamentală conform aşteptărilor acelei majorităţi politice şi nu prin realizarea unui atât de necesar consens naţional. Motiv pentru care Consiliul Legislativ, Curtea Constituţională (care a identificat 26 de texte declarate ca fiind neconstituţionale) şi Comisia de la Veneţia au constatat că proiectul de revizuire conţinea soluţii preponderent politice şi partizane. Aşa că şi acest proiect a fost îngropat, iar anii care vin nu par favorabili finalizării unui asemenea demers. Până când „vremile” şi oamenii vor face posibilă realizarea necesarului consens naţional (indispensabil pentru elaborarea unei Constituţii moderne), vom continua să trăim sub regimul unei legi fundamentale care cuprinde prevederi contradictorii şi desuete, elaborată de neo comunişti pentru (deja nesfârşita) perioada de tranziţie. De la Ion Ilici Iliescu la Adrian Năstase. De la acesta din urmă la Victor Viorel Ponta. Asta nu trebuie să uite „liberalii”! Ce rol, de râsul lumii liber(al)e au jucat în piesa antidemocratică din vara anului 2012! Şi să nu uite nici cei care, necondiţionat, s-au încuscrit politic cu ei. Sau ce (şi pentru ce) s-or hotărî – până la urmă – să facă. Deoarece problemele abordate in extenso în acest document au în vedere relaţiile dintre instituţiile statului (Avizul consultativ referindu-se tocmai la „compatibilitatea cu principiile constituţionale şi cu statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului…”), ne luăm libertatea de a formula câteva posibile întrebări pentru cei doi candidaţi rămaşi în cursa pentru funcţia supremă în stat:
I. În cadrul preconizatei reforme a sistemului constituţional consideră că se impune simplificarea procedurilor Parlamentului – în sensul adoptării mai rapide a legilor ordinare – pentru a limita posibilitatea guvernului de a utiliza în mod frecvent procedura excepţională reprezentată de ordonanţele de urgenţă? (în anul 2013 guvernul prezidat de V. V. Ponta a folosit această procedură de 115 ori, iar în timpul trecut din acest an de alte 70 ori!);
II. Consideră că C.C.R. ar trebui să aibă competenţa de a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea hotărârilor Parlamentului? (cele adoptate de plenul Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi cele adoptate de plenul celor două Camere reunite);
III. Dedicaţie pentru actualul Prim ministru: Cum se raportează declaraţia sa din 2 noiembrie a. c. (conform căreia, după alegerile din 16 noiembrie „România va avea un Preşedinte legitim”), la considerentele şi dispozitivul Hotărârii C.C.R. nr. 6/21 august 2012, prin care Curtea a constatat că la Referendumul din 29 iulie nu a fost întrunit cvorumul de participare, consultarea populară fiind astfel invalidată? Chiar dacă majoritatea alegătorilor votase atunci în favoarea suspendării, consideră această declaraţie a sa ca fiind „un apel la nerespectarea unei dispoziţii legale” şi în contradicţie cu statul de drept?
IV. Consideră că Avocatul Poporului are atribuţia de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe în general (aşa cum prevede articolul 146 lit. d) din Constituţia României) sau această prerogativă ar trebui să se limiteze doar la sesizarea Curţii cu privire la ordonanţele de urgenţă care vizează direct drepturile omului?
V. Consideră că activităţile judiciare ale C.C.R., cele ale judecătorilor sau procurorilor pot fi anchetate de comisii ale Parlamentului? (aşa cum s-a încercat în 2012 prin înfiinţarea de către Senat a unei Comisii pentru anchetarea abuzurilor semnalate în activităţile desfăşurate de autorităţile şi instituţiile publice în cazul votului de la referendumul din 29 iulie);
VI. În condiţiile în care, în timpul mandatului de preşedinte ar fi pus în situaţia de a coabita cu un Parlament/Guvern având altă majoritate decât cea care l-a propulsat în funcţie, cum înţelege să lucreze/coopereze cu aceste instituţii? Consideră că România dispune de suficientă practică/experienţă care să asigure „respectul reciproc şi o comportare loială între instituţii”?
VII. În exercitarea atribuţiilor funcţiei de mediator, candidaţii înţeleg să protejeze „interesele minorităţilor”, inclusiv de a-i respecta pe aceia care au pierdut alegerile?
VIII. Care sunt principalele propuneri pe care le susţin pentru ca prin modificarea Constituţiei şi a legilor să fie evitate în viitor situaţii similare celor petrecute în 2012?
IX. Consideră instituţiile statului ca fiind în stare de concurenţă, sau ca aflându-se în situaţia de a servi împreună „scopul comun de a promova interesele ţării ca un întreg”?
X. Cu „dedicaţie” pentru Victor Ponta: Cum justifică faptul că modificările propuse în anul 2013 pentru revizuirea Constituţiei de către Comisia parlamentară – în care USL-ul avea o zdrobitoare majoritate – nu ţineau cont de propunerile făcute de Comisia de la Veneţia? Sunt câteva întrebări cărora, în timpul rămas până la încheierea campaniei electorale, dacă îi întreabă cineva (şi ar fi bine să se grăbească să o facă), ar trebui să le răspundă. Cei doi competitori nu trebuie să uite în niciun moment că interesul naţional se situează deasupra dezideratelor lor politice, vremelnice şi partizane! Iar, Cine uită, nu merită! Faptul că Victor Viorel Ponta nu a înţeles nimic din toate constatările şi propunerile Comisiei de la Veneţia, este dovedit de declaraţia pe care a făcut-o imediat după primul tur: „România va avea un Preşedinte legitim”; declaraţie pe care, ulterior, a repetat-o papagaliceşte. Din nou, ne dă de înţeles că după referendumul din 2012 Băsescu a ocupat ilegal fotoliul de preşedinte! Ca prim ministru în funcţie, Ponta nu a luat oficial act de Avizul Comisiei!? Şi, dacă a făcut-o, chiar nu a înţeles nimic din toate cele constatate!?

Tiberiu M. PANĂ

Posting....