Sub lupa sentimentală a poetului Nicolae Dan Fruntelată
Mitul inundă viaţa
Unul dintre profesorii mei de la Filologia bucureşteană, ardeleanul Dumitru Micu, ne făcea în acei ani (îndepărtaţi) ai studenţiei mele teoria lirozofului Blaga. Nici acum nu ştiu dacă avea dreptate. Pentru mine, Blaga este un mit în sine, mare şi durabil cât Podişul Transilvaniei; neguros, aburos, genial ca Transilvania însăşi. Nu un lirozof, ci un mitozof. Probabil de asta mi-au plăcut până la deliciu scriitorii care aduc mitul în viaţă, îl iubesc şi-l povestesc precum poveştile vechi pe care s-a clădit folclorul românesc.
Un astfel de scriitor este Ioan Barbu, olteanul din judeţul Olt, transplantat la Vâlcea, cel care practică în scrisul lui inspirat un gen cu totul aparte: reportajul în mit. Dacă nu cunoaşteţi acest gen, vă priveşte!
Cum să vă povestesc eu, prieteni, despre mutarea casei Fecioarei Maria de către îngeri în Loreto, despre o minune care devine lege a unui loc?
Cum să vă povestesc despre călătoria la casa lui Hemingway din Key West, Statele Unite, ca să înţelegeţi că această călătorie s-a făcut doar la rugămintea lui Ernest cel Mare pentru ca autorul meu, nenea Ioan Barbu, să-i ducă o sticlă de rom (cubanez, evident) şi doi peşti lui Moş Santiago, nemuritorul din Bătrânul şi marea?
Dar, mai ales, să vă spun despre miezul de uraniu al acestei cărţi, povestirea Regimentul alb, adică reportajul fantastic al unui mit românesc devenit istorie şi simbol naţional. Regimentul 2 Mircea are uniformă de paradă de culoare albă. De ce? Pentru că, în anii Primului Război Mondial, când România a fost invadată de armatele germane conduse de marele strateg Mackensen (altfel, un tip civilizat, care a scris în memoriile lui că românii sunt mai inteligenţi ca nemţii, ce face un neamţ într-o săptămână, un român termină în trei zile; nenorocirea este că în ziua a doua se lasă!), deci, armatele Kaiserului care năvăleau spre Moldova, ultima redută, au fost oprite la Mărăşeşti de Regimentul 2 Mircea. Şi nu oricum, ci într-un contraatac în care românii care-şi spălau uniformele şi, pardon, se despăducheau în apa Siretului, s-au ridicat în izmene albe ca nişte fantome ale războiului şi i-au trăznit în numele Tatălui şi Fiului şi Sfăntului Duh, Amin, pe fritzii corect îmbrăcaţi şi corect înarmaţi. Nemţii s-au retras în ruşinea lor, iar românii în izmene au intrat în gloria lor. Au urcat pe monumentele ce pomenesc Primul Război. Ei erau ţărani români din Moldova, din Basarabia, din Muntenia şi Oltenia.
Ioan Barbu, scriitorul, coboară printre ei, ca o umbră de frate şi de prieten, îi aude vorbind despre ale lor, despre viaţă, despre iubiri, despre sărăcie şi visuri.
Îi însoţeşte în acea luptă inegală, este, poate, spiritul de înger al locotenentului avocat Alexandru Costeanu, care a devenit nemuritor într-un monument.
În urmă cu peste douăzeci de ani scriam într-un ziar pe care l-am făcut şi l-am iubit, numit „Românul” (numele celui de la Marea Unire şi chiar dinainte), un editorial care se chema Decolarea în izmene. Visam că neamul meu umilit şi de stele şi de cruci, şi de Est şi de Vest, va mai exploda o dată măcar, ca Regimentul 2 Mircea, în ismene, dar cu sete adâncă şi cu ură adâncă prin care să redevenim noi, cei care am fost în stare să facem Marea Unire.
Cartea lui Ioan Barbu, Regimentul alb, este tipărită elegant la editura Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada „Destine Literare”, editură condusă de scriitorul, oltean după naştere, Alex Cetăţeanu.
Sunt în carte şi alte povestiri ale lui Ioan Barbu, unele despre care am mai scris şi care m-au fermecat, precum Sub cerul verde.
Dar mie-mi place până la durere metafora Regimentului alb, rarul moment de revoltă al poporului meu umilit şi călcat de toate vânturile istoriei. Şi mi-aduc aminte de Cioran, cel din Schimbarea la faţă a României, cel care ar fi vrut să ne vadă colţoşi şi răi cu noi înşine, nu un popor de trestii plecate vântului, ci un popor de luptători încăpăţânaţi până la martiriu.
Un vâlcean, un prieten, scriitorul Ioan Barbu a scos în faţă un mit întemeietor al poporului român. Suntem în stare să-l înţelegem şi să-l retrăim?
Vultur în Oltenia de sub munte
Pe Nicolae Dragoş îl cunosc de aproape o jumătate de veac. Un tip dinamic, trecut prin şcolile de gazetărie ale vremii care au format mari gazetari şi mari scriitori, la „Viaţa studenţească”, la „Scânteia tineretului”, la „Luceafărul”. Poet înainte de toate, discipol pătimaş al marelui Arghezi, de care îl leagă zona natală, zona Cărbuneştilor, partea din Gorj împlântată într-una dintre cele mai interesante regiuni ale României, magica Oltenie de sub munte.
E aproape un truism să spui că oamenii seamănă cu păsările, cu pomii, cu stâncile sculptate de vânt. Nicolae Dragoş seamănă la profil cu un vultur. Mi-a oferit de curând două dintre antologiile sale cele mai recente, Călător spre nevăzute umbre şi Casa din cuvinte. Le-am citit şi am regăsit în ele spiritul pur al poetului-vultur, care a trecut prin viaţă şi prin vremuri cu iubire pentru cuvânt, această cărămidă nobilă din care-ţi zideşti casa viselor, păstrând rigoarea versului clasic bazată pe şcoală temeinică, pe lecturi adânci, aşezând peste toate o tristeţe solemnă şi discretă, ca o lacrimă ce inundă ochiul, dar nu se arată niciodată.
Nicolae Dragoş este unul dintre naşii mei literari. La începutul anilor ’70, un gazetar care abia absolvise Filologia tipăreşte prima carte de versuri. O încercare, un pariu care se numea Puterea sunetului. Tipărită, evident, la editura Olteniei, „Scrisul românesc”, unde era director pandurul Ilarie Hinoveanu.
La o librărie elegantă din centrul Craiovei, trei poeţi mi-au prezentat debutul. Fratele de suflet Niculae Stoian, omul care m-a adus în gazetărie, Ilarie Hinoveanu şi Nicolae Dragoş. Primul, ilfovean cu inimă de oltean, ceilalţi, olteni sadea. Mă întorsesem acasă, a fost o clipă de fericire pentru mine, cel care debutase în literatură tot aici, la Craiova, în Povestea vorbei a lui Miron Radu Paraschivescu, din revista „Ramuri”. Am mers după lansare la mine la Bălăciţa, au fost mândri ai mei, învăţătorii. Mare bucurie mi-au adus acei oameni care nu-mi erau datori cu nimic. Dar pe mine m-au făcut dator pe viaţă.
Am inserat această amintire pentru că, iată, o comunicare subterană care durează de o jumătate de veac şi va dura cât vom mai fi noi, mă leagă de poetul cu profil de vultur.
Vin în casa lui: Ea, Casa din cuvinte, / Oricum ar fi să fie, / Modestă, arătoasă, / Miroase-a veşnicie – aud muzică adevărată, vers adevărat când fluturii întorşi în crisalide/ îşi poartă trişti polenul pe retină. Se deschide o pagină de testament arghezian parcă: Furtună şi seninătate/ Trup împărţit în jumătate.
Auziţi cum sună versul acestui poet, bolnav parcă de esenţa rară a respiraţiei argheziene: În raniţe îşi duce toamna vechi muniţii…/ Prin frunze calm lumina din gutui/ Îndeamnă ochiul către armistiţii/ Într-un tărâm de mult al nimănui.
Departe de mine gândul de a mă plăti în cuvinte de sentimentul unei prietenii, pe care l-am purtat prin viaţă. Eu vă aduc doar sub ochi fiorul unui cântec pe care un poet solidar cu generaţia lui strălucită – generaţia ’70, generaţia Labiş – mi-l dăruieşte întreg astăzi, la maturitate.
Întors cu toată fiinţa spre iubirea lui: Se făcea că cineva,/ mai presus de noi, a hotărât/ să ne mutăm într-o pasăre,/ să devenim un singur trup.
Cele mai recente poeme ale lui Nicolae Dragoş se nasc acolo, în Gorjul lui, acolo unde el s-a întors acasă să stea departe de vuietul, dar şi de nimicnicia lumii moderne. La Cleşneşti, auziţi nume de sat, de loc al tainei, al unui cleşte care ne strânge şi ne lasă doar speranţa de a mai respira iubire şi poezie.
Iată ce spune un Psalm:
Vai, nu o dată m-am vândut risipei,/ M-am poticnit prin gloduri, prin hârtoape/ Se strânge spre sfârşituri firul clipei,/ Ei, bine, Doamne, sunt tot mai aproape.
Poetul ştie limpede clipa când s-a desprins de lumea lui originară, când, ca atâţia dintre noi, a trădat-o plecând în oraşele putrede: ’Nalt întunericul în juru-mi doare/ Zeul cel rău pe timp s-a răzbunat/ Când mi-am uitat copilăria-n sat.
Spuneam la început că Nicolae Dragoş e dinamic, participă la viaţa cetăţii, e ironic de multe ori, vituperează atunci când realitatea îl inundă cu valurile ei de vorbe goale. Scrie fabulă, scrie pamflet, scrie gazetărie de atitudine.
Dar eu despre poet am vrut să vă povestesc astăzi.
Am pornit apoi şi eu spre încotrova / M-am trezit din vis. Eram în Glogova.
Aceasta e marea, adevărata călătorie a Poetului. Din sine înspre sine.
Restul, vorba marelui Will, poate fi tăcere.