Să se descentralizeze primesc, dar să rămână la centru!


Încă de la integrarea României în “marea familie europeană” s-a discutat despre necesitatea descentralizării administrative, acţiune menită să întărească democraţia, prin apropierea deciziei de cetăţean. Constituţia din 1991 abordase şi ea subiectul, dar numai la nivel declarativ. Au trecut aproape şapte ani de atunci şi această idee nu s-a mai aplicat.

Dacă privim la scara istoriei, tradiţia românească în materie de autonomie locală are un caracter fragmentat. Regulamentele Organice hotărau, pentru prima dată, ca oraşele să primească atribuţii de administrare şi gospodărire. Sfaturile orăşeneşti întocmeau bugetul hotărând asupra veniturilor şi cheltuielilor, apărau negoţul, organizau aprovizionarea etc. Alexandru Ioan Cuza, legifera descentralizarea, prin înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea Comunală din 1864. Constituţia din 1866 o consfinţea. Judeţul şi comuna deveneau unităţi administrativ-teritoriale cu personalitate juridică şi atribuţii patrimoniale întemeind din punct de vedere legislativ administraţia modernă în România. Constituţia din anul 1923 şi legislaţia interbelică au introdus votul universal drept mod de alegere a consiliilor locale judeţene şi consiliilor comunale. Dar, regele Carol al II-lea a dat înapoi şi a limitat autonomia locală prin Constituţia din 1938. Nu mai vorbim de perioada comunistă şi de centralismul ei excesiv, în toate domeniile de activitate, mai ales în administraţie, prin concentrarea puterii în mâna partidului unic şi prin politizarea funcţiilor administrative deoarece separarea puterilor în stat nu “cadra” cu “noua orânduire socialistă”.

După ce proiectul descentralizării s-a prăfuit prin sertarele guvernării pedeliste, s-a încercat scoaterea lui la lumină, la un moment dat, dar a fost ascuns din nou, pentru că udemeriştii se văitau că nu sunt consultaţi şi astfel subiectul a fost închis. În urmă cu o lună, Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului arătând că este un proiect major, cu gândul ca aceste deconcentrate să fie reformate din temelii sau pur şi simplu desfiinţate de urgenţă iar patrimoniul lor să fie împărţit “frăţeşte”. Despre aceste instituţii s-a spus că sunt bugetivore şi că, în ciuda reformării din ultimii ani, au rămas cu năravuri moştenite din vremuri revolute.

Unii au comparat descentralizarea cu iarna care, oricând ar veni, pe români îi  găseşte mereu nepregătiţi. Proiectul a fost numit în diferite feluri: adunătură de feude, baroniade, haos instituţional, despotism local, distrugerea patrimoniului cultural, istoric.

Conform legii descentralizării, administraţia locală s-ar trezi cu toate aceste deconcentrate cu varii domenii. Poate pe contribuabili nu îi afectează această acţiune dar autorităţile locale se pot confrunta cu mari problemele financiare.

Dar cine îşi doreşte, cu adevărat, descentralizarea? Tinerii care manifestează la Universitate? Ţăranii care se luptă cu jandarmii la Pungeşti? Reprezentanţii autorităţilor locale? Angajaţii instituţiilor deconcentrate? Nu, nimeni nu arde de nerăbdare. Ca să parafrazez un hit, vă întreb şi eu: Păi dacă nu noi, atunci cine? Poate băieţii cu gulere albe de la Bruxelles să ştie ceva şi câţiva întreprinzători locali care au “pus ochii” pe niscaiva obiective “strategice”.

Curtea Constituţională a amânat verdictul privind descentralizarea, pentru la anul, în 10 ianuarie. Dacă la această dată legea va trece, Preşedintele poate să o promulge, în termen de douăzeci de zile, sau să o retrimită Parlamentului spre reexaminare. Cineva ne tot spune că descentralizarea trebuie făcută, cu orice preţ, dar cu toţi ne dăm seama că ea nu aduce nimic bun.

Să se descentralizeze primesc, dar să rămână la centru. “Curat murdar, coane Fănică!”