Retorica ceremonialului

Părintele profesor Mateiescu Petre este erudit, ştiind că prejudecata nevindecabilă, într-un timp buimac sau al dispreţului (A. Malraux), după care aventura intelectuală nu poate exista decât dacă institui dubiul generalizat, nu are nici cel puţin, „frilozitatea” cunoaşterii viitoare, ci ignorabilul curent.

Slujba părintelui profesor mi-a amintit de bisericile copilăriei, când învăţam de la preotul Marinescu, despre postul din Ziua de Sf. Ioan, fiindcă istoria nu este o poveste frumoasă.

Memoria noastră este traversată de regresiile anamnetice şi aproape totalitar de amnezia metafizică.

Ceremonialul din biserică propus de părintele profesor este „asemeni săgeţii care, preluând vibraţia corzii, devine în zbor mai mult decât pare a fi” (Rainer Maria Rilke, Elegiile Duineze).

„Câmpiile memoriei” (Augustin – Confesiuni) părintelui sunt taină în voce, bucurie şi viaţă cu plenitudinea „tristeţii începutului”.

O politropie de nostalgie a Paradisului, de o rară demnitate, rostită în faţa enoriaşilor săi „îmbătrâniţi de istorie” (un elogiu).

Profesorul Mateiescu Petre are o bibliotecă imensă, transreticulară, cărţi rare pe care le vrăjeşte, într-o lume a dezvrăjirii, rostind basmele ca în murmurul şoaptelor, taumaturgice.

Ar putea afirma precum Titu Maiorescu: „Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor”.

„Aliaţii” domnului profesor sunt universaliile, „Antichitatea binecuvântată” afirmând valoarea formativă a cognitivităţii („modelul grec”) şi, mai presus, credinţa, rostire de foneme indecidabile, aşteptând sofianicul care coboară cu sensurile la urmă.