Râmnicul – oraş de reşedinţă domnească 4 septembrie 1389 – 4 septembrie 2012 (micro selecţie) (1)


Oraşul Râmnicul Vâlcii nu poate fi con­si­­derat printre cele mai vechi din ţara noas­tră, dar se poate număra prin­tre cele care au o popularitate locală atestată de opt mile­nii. Confir­mată de izvoarele antice, dar mai ales de descoperirile arheologice, zona Râm­nicului se prezintă ca o aşezare multi­mil­enară caracterizată printr-o locuire per­ma­nentă favorizată de condiţii natural geo­gra­fice prielnice: dea­luri, nu prea înalte, aco­perite cu pă­duri, dar şi locuri cultivate care au per­mis comunităţilor omeneşti o continuitate neîntreruptă.

Cella Delavrancea, în „Mozaic în timp”, scria: „Râmnicul este organul bio­logic al nordului oltenesc, inima de la pornesc arterele ce duc la diferitele localităţi preţuite atât prin frumuseţea priveliştilor, cât şi prin izvoarele de tămăduire”.

Perioada târzie a neoliticului, cul­tu­ra Sălcuţa, este documentată prin cer­cetările şi descrierile arheologice de la Cetăţuia. Mileniul al doilea, î.Hr., când au loc ample transformări în în­trea­ga Europă, putătorii culturii Coţo­feni, ocupă dealurile din preaj­ma ora­şului. Cetăţuia, Troianu şi Căzăneşti.

O dată cu construirea primelor co­mu­nităţi ale tracilor timpurii, vatra ora­şului cu împrejurimile devine mai des locuită.

Culturile Glina, Verbicioara, pre­cum şi a celor din prima epocă a fie­rului sunt atestate la Cetăţuia, Capela, Zona 1 Mai, Petrişor, Os­­tro­veni, Tro­ian, Râureni, Copăcelu şi Că­zăneşti.

În epoca geto-dacică, în zona ora­şului a existat un puternic centru mo­ne­tar impor­tant. O dată cu cucerirea Daciei de către romani, la Stolniceni, se ridică un centru care primeşte nu­mele de Buridava. Aici au venit deta­şamentele unor legiuni romane şi co­horte auxiliare. Locul taberei romane se numeşte până astăzi „Troianul”, toponim ce aminteşte de numele lui Traian, prezent în aceste locuri. Toate izvoarele istorice scrise de renumiţi istorici, urmele arheologice confirmă  trecerea legiunilor romane prin Râm­nic, dovada este vestitul Drum Roman, consemnat cadastral Tabula Peuntin­ge­riană, harta tuturor drumurilor mari rămase din marele Imperiu Roman.

„Pe raza oraşului a fost identificat vechiul drum roman, la sud, în dreptul străzii Voievodului Mihai, cu ocazia unor săpături făcute la aproximativ 1,20-1,50 metri , adân­cime, de către arhitectul I. Busuioc şi în anul 1910, partea de nord, la circa 4,50 metri, adân­cime, cu ocazia săpăturilor pen­tru fundaţia gimnaziului Alexandru Lahovary”.

Drumul roman de mare importanţă strategică, mai târziu Via Carolina, realizată în timpul domniei împăratului Carol al VI-lea (1711-1740), reface dru­mul ce lega Transil­vania de Olte­nia, prin Turnu Roşu, cunoscut sub denumirea de Via Carolina.

Iniţiativa a avut-o Ştefan Comete, din Steinville, delegat şi preşedinte în ambele Dacii, iar execuţia s-a făcut pe timpul gene­ra­lului Virmondt, în anii 1717-1719, când acesta era coman­dantul trupelor din Transil­va­nia, cu sediul la Sibiu. Conducerea lucră­rilor a avut-o Friedrich Schwantz von Spring­­fels, drumul a urmat vechiul traseu ro­man, pe malul Oltului, pe care Spring­fels l-a lărgit.

Diploma Cavalerilor Ioaniţi a fost dată la Lyon în 4 august 1247 de re­ge­le Bella al IV-lea al Ungariei (1235-1270) ca protector al Ordinului Ca­va­lerilor Ospitalieri Ioaniţi de Ierusalim, ve­nerabilului Mare Maestru al Or­dinu­lui. Se acordă cavalerilor dreptul de a colo­niza întreg teritoriul din Ţinutul Se­veri­nului. Cavalerii mai primesc „…Şi ducatele lui Ioan şi Farcaş, până la răul Olt, mai puţin teritoriiile voievozilor Litovoi şi Seneslau, care rămân în întregime românilor, aşa cum le-au posedat până acum”.

CONTINUARE…