Privind la fotografia lui Emil Cioran

Stau deseori şi mă uit îndelung, pierdut, la fotografia alb-negru a marelui şi ne-mpăcatului intelectual. Privesc fizionomia puternic accentuată de ţăran și nobil român  și mă întreb, de fiecare dată, tot mai nedumerit şi mai uimit: „De unde, oare, atâta tristeţe, de ce atâta durere la un astfel de om, hărăzit de Creator, cultivat şi instruit, la acest fiu de protopop şi nepot de baron?”

Și, ca într-o străluminare, îmi dau seama, de fiecare dată, de ce marele bărbat mă priveşte cu atâta durere şi compasiune. Din fotografia sa, Cioran îmi vorbeşte, mi se destăinuie şi parcă mă întreabă: „Cum, Doamne, să nu te inunde durerea ca o apă mâloasă şi grea, cum să nu te copleşească tristeţea, precum o vipie arzătoare, când, contrar a ceea ce credeai iniţial, constaţi, deodată, cu stupoare, că faci parte dintr-un popor care, în loc să lupte şi să se sacrifice pentru a trăi mai bine şi mai frumos, preferă să vieţuiască oricum, târându-se, umilindu-se, autodevorându-se şi să piară de foame şi în mizerie morală, în dispreţul unanim şi profund al celorlalte naţii.”

Aşa îmi zice din poza sa alb-negru Emil Cioran şi, înţelegându-l, aceeaşi durere şi aceeaşi tristeţe mă cotropeşte iremediabil, brăzdându-mi şi mie faţa şi încleştându-mi și mie inima şi sufletul.